A.

-Am întâlnit în repetate ori relatări despre plimbări sau dansuri pe cărbuni încinşi sau pe pietre înroşite în foc. Prima din ele am citit-o când aveam 14 ani în franceză în revista Vaillant la care părintii mei m-au abonat, ştiind că este esenţială pentru educaţia mea, că o voi citi şi voi învăţa franceză. Într-un număr, mai am şi acum undeva decupat extrasul, se relata cum, polinezieni dintr-o insulă  din Pacific se plimbă pe o alee de pietre încinse în foc de 16 metri lungime, cu picioarele goale, bineînţeles, fără să se ardă. Apoi într-un roman din literatura bulgară se povesteşte despre această performanţă  făcută de ţărani din acea parte a Europei, mai ales în evul mediu, pentru a demonstra cotropitorilor turci că ei, bulgarii, le sunt superiori din punct de vedere moral. O vecină, Dna. M. M. când era tânără a întâlnit la un foc de tabără în Cehia turişti bulgari care au dansat în picioarele goale pe cărbuni încinşi. Am citit o relatare într-o revistă turistică despre o sectă creştină din Grecia" Anastenarides",cei ce oftează, pentru că, la anumite sărbători religioase ei dansează pe foc, scoţând nişte sunete care seamănă cu un oftat, fiind convinşi că sfinţii creştini în care ei cred îi ajută în performanţa lor, aceasta petrecându-se într-un sat de lângă Salonic. Am văzut poze în care cercetători studenţi măsurau cu un termometru cu termocuplu platină - rodiu temperatura cărbunilor şi constatau că este de 1200 de grade Celsius, pentru edificare o să reamintesc că cositorul se topeşte la 400 de grade, şi altă poză în care alt cercetător verifică talpa piciorului unui dansator, să vadă dacă nu are pe ea bătături sau piele îngroşată care l-ar putea feri de arsuri. O relatare din antichitatea legendară iudaică este povestea lui Daniel din Biblie care a fost aruncat drept pedeapsă într-un cuptor încins şi a reuşit să scape nevătămat. Toţi cei despre care am relatat mai sus ar putea fi numiţi profesionişti, care fac acest lucru regulat, în cadrul unor ritualuri religioase sau laice, prilejuite de sărbători. Performanţa este accesibilă şi unui om comun în anumite condiţii care le-am descoperit într-o carte despre psihologia afacerilor. Maestrul care l-a antrenat pe executant într-o singură noapte de revelion, 1995 a spus următoarele. Voi relata cu cuvintele mele.

1.Dacă nu ştii ce doreşti,100%, nu ai şanse de reuşită. Să îţi stabileşti scopul, să vezi, să îţi fie clar obiectivul pe care doreşti să îl atingi. Acesta este un proces mintal care poate fi educat. Să vezi cu ochii minţii ce ai de făcut, de realizat. Să fie dorinţa ta, de a realiza ceva pentru tine şi prin tine, să nu fie ceva impus sau sugerat de alţii, să fie obiectivul tău, să te identifici cu obiectivul tău. Chiar dacă ai obligaţii cotidiene care îţi impun să te gândeşti, sau să te preocupe sau să te concentrezi la altceva, găseşte momentele libere în care să te meditezi numai la ideea ta. Ideea ta este copilul tău, dacă tu nu o hrăneşti, vecinul nu o va face. Astfel ideea creşte şi devine ideea dominantă pentru tine. Să doreşti acel obiectiv, acea realizare, 100%.

Sinteza pasului nr 1 pentru o plimbare pe cărarea de foc este aceasta :

SĂ ŞTII CEEA CE DORESTI SĂ FACI,100%.

2. Să nu şovăi în legătură cu ideea ta. Să nu te gândeşti, poate o să iasă, poate nu. Şovăila, nesiguranţa, sunt criminale, iţi vor omorî copilul tău, ideea ta. Să nu îţi bagi tu însuţi beţe în roate. Dacă simţi că eşti nesigur, analizează daca asta vrei cu adevărat. Încearcă să te identifici cu un animal înfometat, obligat să acţioneze într-un teritoriu străin pentru el. Sau va găsi de mâncare, sau va muri de foame. Şi va face tot ce este posibil pentru a se hrăni. Din cauza aceasta, o perioadă de post pentru clarificarea ideilor personale este benefică şi pentru om, ajută la mobilizarea resurselor fiziologice şi mentale care altfel ar sta nefolosite. Nesiguranţa rezultă de obicei din neseriozitatea sau lipsa de importanţă a obiectivului pentru viaţa individului. Dacă obiectivul este vital, la fel de important ca mâncarea pentru un om sau animal care moare de foame, el devine sigur. Daca este numai o fantezie distractivă, apare nesiguranţa şi îndoiala. Sinteza pasului 2 pentru o plimbare prin foc este aceasta :

 SĂ FII SIGUR 100 % DE CEEA CE DOREŞTI SĂ REALIZEZI.

3. Ai putea crede că pasul 3 se poate face direct pe cărbuni. E prematur, fără încă un ingredient. Dacă te grăbeşti, fără pasul nr 3, rezultatul va fi, sau că te vei retrage, sau că te vei alege din momentul când ai pus primul picior în foc, cu arsuri de gradul trei. Să analizăm ce ai făcut până acum. Nimic cu corpul, nici o mişcare, ai stat pe marginea focului, până te-ai înroşit la faţă şi ai început să transpiri şi ai stabilit pentru tine doar atât

"Da , ASTA vreau, să intru în foc şi să ies pe partea opusă a culoarului de foc, la 6 metri distanţă. În acest moment te poţi gândi dacă merită să rişti, dacă nu este totuşi periculos, cine îţi garantează că nu vei păţi nimic, de unde rezultă că ceea ce alţii au făcut va funcţiona şi pentru tine, te gândeşti să îi laşi pe alţii să încerce, să vezi ce păţesc ei, poate vei încerca altă dată, când te vei simţi că eşti mai capabil, mai în formă,mai hotărât. Şi stai pe marginea focului şi, asta este, eşti nehotărât. Eşti sigur că asta vrei, dar eşti nehotărât, dacă să încerci sau nu, dacă să porneşti sau nu. Ai dori să te hotărăşti, dar ştii că dacă te-ai hotarât, trebuie să şi porneşti şi fără termometru special, simţi cu faţa dogoarea focului şi îţi pui problema cum să devii mai hotărât. Ceilailţi doi paşi spre succes i-ai parcurs cu mintea, următorul trebuie parcurs cu piciorul, trebuie să pui primul picior pe jar. Acum mintea, intelectul sau antrenorul sau maestrul nu te pot ajuta, trebuie să găseşti undeva cum să devii hotărât. Secretul depăşirii acestei etape este ca soluţia răspunsului nu se mai găseşte nici în mintea ta nici pe marginea jarului încins, ea se găseste numai în interiorul  arzând, numai în foc. Ca să fii hotărât, trebuie să faci primul pas în interiorul focului,în foc. Până rămâi pe margine, vei fi nehotărât. Acţiunea fără hotărâre, hotărârea fără acţiune nu au valoare în aceasta fază. Dta, hotărârea, acţiunea şi focul trebuie să fiţi unul şi acelaşi lucru. Sinteza pasului trei la plimbarea pe foc este aceasta :

PĂŞEŞTE CU HOTĂRÂRE. ACŢIONEAZĂ CU HOTÂRÂRE.

4. ...şi ai ridicat piciorul în aer ca să păşeşti...şi nu s-a întâmplat nimic, ai rămas cu el în aer, chiar te simţi bine să stai în echilibru într-un picior şi nu doreşti sâ îl mai aşezi jos înaintând, căci dacă îl laşi jos, s-ar putea să te arzi. Nu e sigur că te vei arde, că ai văzut şi ai citit sau ai auzit că alţii, DACĂ AŞA AU VRUT EI, au păşit înaintea ta şi nu s-au ars. De ce nu poţi să mai înaintezi, de ce nu te mai ascultă muşchii piciorului? Îţi este frică. Nu este nimic blamabil în a-ţi fi frică. Nici măcar nu poţi fi acuzat de laşitate. Frica nu este în mintea ta, este în muşchiul piciorului tău. Celulele corpului strămoşilor tăi s-au prăjit pe foc de milioane de ori până au învăţat să se ferească de foc. Celulele corpului raţionează aşa "Focul este moartea, păşesc în foc, voi muri". Şi fiecare celulă a muşchiului piciorului are dreptate, focul deshidratează celulele şi descompune materialul din care sunt făcute în bioxid de carbon si alţi produşi de ardere. Piciorul singur fără altă protecţie la 1200 de grade Celsius suferă arsuri de gradul 3. Soluţia la acest pas este intelectuală. Să constaţi că alţii au reuşit. Fiecare cu modul lui de a vedea lumea, unii au spus, au crezut că îi ajută sfinţii creştini să nu se ardă. "Dacă credem, şi noi credem în ei, credinţă absolută, sfinţii creştini pot să ne ajute ca şi cum ei ar comanda focului ‘pe cel ce crede în mine, să nu îl arzi ‘. Şi constaţi urmatoarea situaţie, unii au reuşit, în mod sigur ca a fost necesar să îşi învingă frica, căci altfel nu ar fi reuşit să facă primul pas. Şi următorul raţionament este ’Focul nu arde la fel, şi dacă îmi este frică şi dacă nu îmi este frică?‘. Ba da, în mod sigur arde la fel, căci dacă aş lipi termocuplul de platină-rodiu pe talpa mea în timpul plimbării mele, aş măsura tot 1200 de grade Celsius. Focul, dacă nu ar arde la fel de tare, nu ar mai fi foc. Frica sau lipsa ei nu schimbă situaţia din exteriorul tău.  Frica asta spune "Te vei arde, de milioane de ani, cine a intrat în foc, a ajuns friptură". Dar ai văzut că alţii au putut să treacă prin foc, dacă EI AU VRUT. Oare cum au reuşit? Eu sunt fizician, focul nu se schimbă, nu se răcoreşte pentru ca aşa vor cei ce reuşesc să treacă prin el, înseamnă că schimbarea care generează reuşita are loc undeva în ei. Cu referire la sfinţi, ca factori de putere cosmici, sau altfel, fiecare în modul său de a concepe lumea, ei au convingerea că nu se vor arde, că tălpile lor vor fi invulnerabile la foc. Ca să nu te arzi este necesară o modificare esenţială de mentalitate care să depăşească frica. Dupa ce ai depăşit frica, nu mai eşti omul de odinioară. Soluţia pentru frică este intelectuală. "Dacă AŞA VREAU eu, dacă mă ajută sfinţii sau strămoşii sau maestrul sau exemplul celor ce au reuşit aceasta înaintea mea, ceva în care cred fără să şovăi, tălpile mele devin incombustibile şi trec prin foc. Nu îmi mai este frică. Nu pot să comand focului pentru că este un fenomen prea puternic, cu prea multă energie implicată, dar pot să comand corpului meu să devină incombustibil ". La nivel logic sau în mod inconştient, cei cei reuşesc, asta fac, au convingerea că pe ei focul nu îi va atinge în acele momente, cred asta 100%, în ciuda fricii. Ei acţionează împotriva legilor cunoscute ale naturii, care spun că pielea umană şi talpa piciorului se transformă rapid în friptură şi apoi în cărbune şi fum la 1200 de grade Celsius. Gândul lor, crezul lor, unicul lor gând sau unica lor preocupare, până ies din nou afară din foc sau până îşi termină dansul pe foc, este aceasta, " Focul nu îmi poate face nimic, acum, nu mă poate atinge, pentru că nu

mi-e frică". Ignoră pur si simplu focul şi efectele lui, şi frica dispare. Focul, care arde tot şi face cositorul şi plumbul să clocotească nu are nici un efect asupra mea, daca AŞA VREAU EU. Frica care trebuie depăşită este în ultimă instanţă frica de moarte.

Solutia pasului nr 4:

 SĂ ACŢIONEZI ÎMPOTRIVA, ÎN CIUDA FRICII DTALE, CU CONVINGEREA 100% CĂ VEI REUŞI, ÎN CIUDA ORICĂROR PIEDICI POSIBILE, ÎN CIUDA LEGILOR CUNOSCUTE ALE FIZICII ŞI ALE NATURII.

Pasul nr 5 este direct în foc, este primul pas pe cărarea de foc. Din acest moment lumea în care trăieşti nu mai este aceeaşi cu cea dinainte, şi dta eşti altă fiinţă.

Aceasta este situaţia povestită cu înţelegerea mea încă puţină şi limitată de om care nu a trecut încă pe acolo, cu toate că am avut şi mai am încă cărări fierbinţi. Persoana de la care m-am inspirat prin intermediul unei cărţi este reală, se numeşte Peter Lange şi a reuşit să se facă 6 plimbări consecutive pe o distanţă de 6 metri pe cărbuni încinşi cu ocazia revelionului din 1995, fără să fie un profesionist al plimbării prin foc, singurul lui antrenament l-a efectuat în aceaşi  seară,"în direct".

Problema de viaţă pe care o ai este mai dificilă decât o plimbare prin foc? Da,dar...Dacă ai început cu ‘dar’ înseamnă că nu este o problemă vitală pentru dta şi vorbim discuţii, flecărim, ca să nu ne plictisim...Mai serviţi un pahar de cola lola...?

F.

-De fapt, discursul tău are o temă majoră, despre curaj,un lucru mare,uneori imens.Au meditat mulţi pe această temă.Steinhard povesteşte că atunci când urma să fie ridicat de Securitate pentru a fi arestat, tatăl său i-a

spus :

-Să nu fii ovrei fricos, să nu te caci pe tine.

În orizontul acela de lume cu rosturile răsturnate a închisorilor în care a fost apoi purtat, curajul sau lipsa lui erau probleme la ordinea zilei şi o condiţie, o şansă de supravieţuire, de aceea tema l-a preocupat acolo permanent. Steinhard în jurnalul lui ne atrage atenţia asupra unui verset din Apocalipsa Sf. Ioan, în care pe lista celor sortiţi iezerului de foc nu blasfematorii, scârboşii, desfrânaţii şi tâlharii sunt pe primul loc, ci fricoşii. Este interesant, nu-i aşa ? Tot Steinhard citează pe gânditori de seamă care şi-au spus punctul de vedere pe această temă.

-        Toate greutăţile provin din faptul că îţi lipseşte curajul(Descartes).

-        Împrejurările nu sunt dificile numai pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormântului lor(Saint Just)

-        Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot (Brice Parain).

A.

- Ai dreptate şi o să îţi fortific teza cu o întâmplare din viaţa unui Ofiţer care nu mai e printre noi, că altfel l-aş invita să o povestească singur. Dar acum el e acolo unde,

…Cavalerii aceia acum sunt doar tină,

    Săbiile lor sunt doar  rugină,

    Dar ei sunt cu sfinţii în cereasca lumină…

Să lăsăm pe Ofiţer să povestească prin intermediul meu,să luăm aminte…

….

Pe vremea lui Ceauşescu, ca să scăpăm de invaziile periodice de lăcuste roşii se aranjase ca la manevrele Tratatului de la Varşovia să participăm numai cu delegaţii de stat major, astfel se retrăgeau mai uşor de pe teritoriul nostru la sfârşitul programului. În acea vară era rândul nostru să îi vizităm. Desfăşurarea de forţe, Armatele Albastre contra Armatelor Portocalii se aflau pe malul Mării Kara, unde se ancoraseră nişte şlepuri şi distrugătoare dezafectate la 10 km de ţărm care urmau să fie distruse cu rachete în ziua atacului. Eram şi eu de faţă ca aghiotant al generalului ***** pe o câmpie arctică plată ca o farfurie pentru felul doi, sub un cer de nopţi albe, cu aurore, laponi, şi alte şmecherii din astea turistice.

Când s-a ordonat atacul, servanţii unei rachete au pornit de la pupitrul de comandă operaţia de lansare şi de cuplare a focosului ce urma să declanşeze explozia la ţintă. Aceste comenzi protejate de parole şi chei transferau responsabilitatea acţiunii către creierul inteligent de la bordul rachetei după care aceasta devenea obiect autonom în cursa ei spre autonimicire. Ca orice lucru omenesc supus erorii, cu toate circuitele suplimentare dublate pentru a preveni situaţile de avarie, motoarele rachetei nu au vrut să pornească, procedura fiind declanşată fără cale de revenire asupra ei, urma să explodeze la locul de lansare.

S-a dat alarma. Nu erau săpate tranşee şi adăposturi. Cei de faţă au devenit repede campioni la 200 metri plat, sau încercau să se lipească de sol în speranţa că suflul exploziei va trece peste ei şi îi va cruţa, cum zicem noi românii, încercau să intre în gaură de şarpe. Erau clipe în care părul de om tânăr albeşte de groază pe loc, în care te întrebi, de ce eu, de ce acum, în care conştiinţa face înflaţie cu toate amintirile vieţii şi te pocăieşti la minut, şi promiţi divinităţii cadou anii tăi următori, dacă o să mai ai parte de ei.

Eu am fost educat aşa de un bunic. Dacă ai ales meseria armelor, te-ai logodit cu moartea. Ea este duşmanul cel mare, ea învinge întotdeauna, ea, indiferent de rezultatul luptei pentru cele două tabere, ea este inamicul tău cel mai mare cu care să lupţi. Să îţi fie tot una când vei muri, acum, peste cinci minute sau peste un milion de ani.

               …fă-ţi treaba ta cât poţi mai bine,

                   şi nu te teme de sfârşit,că vine...

(Arghezi).

Aşa că mi-am dat seama, nu are rost să fug, suflul deflagraţiei m-ar fi ajuns oricum din urmă şi era destul exploziv ca să termine toţi generalii de faţă şi să mai rămână o porţie şi pentru mine. Fuga nu era o soluţie. Trebuia să intru în sfera de forţă a adversarului şi să atac de acolo. Am ajuns dintr-o săritură la pupitrul de comandă şi am început să butonez în neştire, apoi comenzile de declanşare în sens invers, apoi instrucţiunea nescrisă dar aplicată uneori cu succes “dacă altceva totuşi nu merge,

dă-i un pumn lateral peste carcasă”.Nu am habar care din manevrele mele a avut efect, acţionam mai mult din instinct ca eschimosul care îşi găseşte drumul cu caiacul printre sloiuri pe o ceaţă deasă după amprenta zgomotului valurilor pe linia ţărmului, doar că eu tatonam de nevoie marginile tărâmului celălalt. Finalul a fost că au început să pâlpâie ledurile salvatoare care indicau că motoarele rachetei au fost declanşate, am simţit cum se cutremură pământul ars de flăcări lângă mine şi racheta a pornit pe drumul ei fără întoarcere. Zgomotul exploziei a fost acoperit de uralele celor  care m-au luat pe sus şi m-au purtat  pe braţe minute în şir.

La banchetul de terminare a manevrelor am participat la loc de onoare la masa celor mai mari în grad. După ce s-au terminat felurile de mîncare, caviar şi alte delicatese, mesele din centrul sălii au fost date la o parte şi nişte blonde nibelunge, crasaviţe din acelea cu care se corup la Moscova diplomaţii străini au adus nişte cazane mari în care se face mâncarea la regiment în care s-au deşertat sute de sticle de vinuri gruzine şi moldoveneşti la grămadă. Comandantul suprem a luat apoi o halbă de bere pe care a cufundat-o în cazanul din apropierea lui, a rostit o cuvântare avântată în care mi-am auzit repetat de câteva ori numele. Apoi a rostogolit stacana pe gât, a arătat-o la toţi cu gura întoarsă în jos, că e goală, a umplut-o din nou şi mi-a întins-o făcându-mi semn să procedez la fel, arătând spre stomacul meu şi incurajîndu-mă, “na turbinca. Stacana a făcut ocolul mesei şi a ajuns din nou la mine şi a trebuit să mă execut. La al cincelea tur, am încercat să mă eschivez dar nu a fost chip, “na turbinca”. Noroc că pe urmă nu au mai ţinut cont prea mult de mine, că a început un chef monstru. Au superfraternizat cu toţii la un cazacioc dichisit, naţiile slave au început să cânte fiecare pe limba lui de acasă, cu o voioşie de oameni scăpaţi de la moarte care încearcă să recupereze minutele de viaţă pierdute  şi uitând complect jurămintele de pocăinţă făcute cu câteva ore mai devreme.

Spre dimineaţă îndreptându-se spre dormitoare conjugau în diverse stiluri de marş expresia “Se clatină Saveţcaia Krasnaia Armia” .Unii au adormit pe loc, în sala de mese pe jos, până a doua zi pe la prânz, când nibelungele rămase cu ei îşi aranjau somnoroase hainele răvăşite şi se mirau

 “ Kto menia liubila ? “ . Deh…A la guerre comme a la guerre…

F.

-        Mă mai asculţi, sau mă duc să mă culc şi eu.

A.

-        Hai , povesteşte, trăncăneşte că prea o spui cu foc…

F.

-        Da, despre focul la care mai provocat să meditez vreau să mai adaug ceva de la mine. Nu mă aştepam de la tine să te preocupe o cărare de foc propriu zisă, în înţelesul real al cuvântului.Dar ceea ce ţi se pare dtale că este un final de discurs e doar un început pentru mine. O să vezi ce ascunzătoare de slăbiciuni omeneşti e isprava lăudată de tine. La întrebarea care o pui ”Este problema ta de viaţă mai dificilă ca o plimbare pe cărbuni?”  o să încerc să răspund şi o să constaţi paradoxul, că ceea ce ţi se pare că te întăreşte, poate să ascundă o capcană existenţială. În opinia mea, în lumea noastră mergem prea adesea, din păcate, pe cărări de gheaţă. Inimile noastre sunt sloiuri de gheaţă,şi îi vedem pe cei din jur aşa cum sunt, sloiuri de gheaţă. Andersen povesteşte despre un băieţel Karl care îşi leagă săniuţa lui de copil de o sanie minunată care era de fapt a Crăiesei zăpezii, şi aceasta îl duce în ţinuturile ei de zăpezi şi gheţuri veşnice, unde domneşte pustiul şi frigul. Crăiasa zăpezii îi luase lui Karl simţul frigului. Aşa este şi în inimile noastre pustiu,frig şi insensibilitate generală cronică. Şi nouă ne-a luat Crăiasa zăpezii simţul frigului, în aşa măsură încât nici nu ne mai dăm seama în ce situaţie ne aflăm.În inimi, este pustiu şi gol,şi golul a fost ocupat de gheaţă, abia a mai rămas ceva loc pentru noi înşine.Şi legea a doua a termodinamicii, legea răcirii universale, legea morţii domneşte şi clădeşte ziduri de gheaţă tot mai groase între noi şi ceilalţi.

Karl are însă noroc. El are o soră care îl iubeşte, Gretchen, care din iubire, porneşte în căutarea acestuia.Dragostea ei va învinge toate greutăţile apărute în cale şi în cele din urmă Karl este salvat.Iubirea surorii sale reuşeste să topească sloiul de gheaţă din inima sa. Karl îşi dă seama de situaţia stranie şi periculoasă pentru viaţă doar acum, când inima lui este încălzită şi începe să simtă frigul de afară.

Avem şi noi toţi nevoie de Gretchen, să vină la noi, să aprindă în sufletele noastre o scânteie, o flăcăruie, care să ne readucă la simţiri normale pentru semenii noştri. Dacă vom fi neglijenţi cu această flăcăruie, ea va mai lumina puţin, va încălzi uşor aerul şi apoi se va stinge. Dacă o vom îngriji şi alimenta cu uleiul gândurilor şi a faptelor bune, ea va creşte şi va deveni o vâlvătaie, zidurile de gheaţă vor dispărea şi pustiul din noi va fi populat cu semenii noştri, fiinţa noastră va arde,iar această ardere va da sens vieţii.

        Dar deocamdată, chiar de am fi pe cărarea de foc, deşi temperatura este de 1200 de grade nouă ne este frig. La ce le serveşte perfomanţa la cei citaţi de tine? Să îşi demonstreze lor şi altora că sunt capabili, iar cu asta să îşi umfle egoul. Privitorii de pe margine rămân în continuare fricoşi, prăpastia între cei ce reuşesc şi cei ce nu vor reuşi niciodată se măreşte, însingurarea şi frigul din inimi la fel. De aceea prefer cărările obişnuite şi utilizarea simţurilor aşa cum mi-a fost lăsată de la Dumnezeu.

Acum poate o să înţelegi de ce nu pot să răspund aşa uşor la întrebarea ta, dacă problema mea de viaţă este mai dificilă decât o plimbare pe cărbuni încinşi. Da, am o problemă mult mai dificilă. Dacă m-ai convins că cineva poate învăţa să meargă pe cărbuni în 15 minute, găsirea cărării de foc, pentru care merită întradevăr să rişti să arzi poate dura o viaţă. Aşa că eu nu am ambiţii să intru în Cartea Recordurilor. Prefer să trăiesc aici şi acum. Mircea Eliade spune la sfârşitul unui eseu că fiecare pare că caută o făclie cu care să ilumineze lumea întreagă şi nu vede că oamenii mor lângă el şi au nevoie acută de  ajutor. Aşa că eu prefer să îmi îngrijesc o flăcăruie pe care o am să nu se stingă, aşa mică cum e, şi să încerc să o alimentez ca să crească, până va fi în grija mea şi apoi să o transmit la altul care va avea nevoie de ea.

Simţi frigul ? Dacă da, Gretchen a ajuns deja la tine.