În anii 19... am avut serviciul într-un continent din Sud. Pe cer stelele străluceau altfel decât în cartierul din oraşul bănăţean unde am copilărit şi timpul probabil era dat de alizeele subecuatoriale. Cam şase luni ploua cu găleata pe la ora prânzului, aşa că puteai să faci economie de un duş dacă te prindea pe stradă sau pe afară. Alte şase luni era secetă totală şi apa de la robinet, de obicei galbenă, devenea roşietică şi mirosea a crocodil. Climatul politic era stabil si previzibil. Tot cam o dată la şase luni, ritmic, la modificarea orarului ploilor, prezidentul era şi el schimbat, în mod paşnic. Într-o noapte fără lună, pe aeroportul capitalei ateriza un avion hercule al unei ţări prietene din Nord din care debarcau băieţi muşchiuloşi şi antrenaţi, dar antrenaţi, nu glumă, mi se pare că se cheamă legiunea extrauterină, sau cam aşa ceva, nu aţi văzut prin filme exemplare asemănătoare, vi se pare doar, sunt din aceia care, atunci când ies sâmbătă seara în oraş în permisie şi sunt cu damf la bar, pot, sunt în stare să arunce masa de biliard pe fereastră, şi pianul după ea, şi asta cu o mână ţinută la spate, în rezervă. Şi coborau din hercule cu nişte jeepuri scoase din filmul Războiul Stelelor, din care nişte localnici angajaţi pe diurnă, cu ziua, cu portavoce, strigau în dialectele locale “ Băieţi, nu trageţi, treceţi mai întâi pe la casierie, că am adus solda, şi nişte lăzi cu tărie, ajunge pentru toţi “. Apoi se îndreptau spre palatul prezidenţial, işi cereau scuze de la premierul în funcţie pentru faptul de a-l fi trezit matinal din somn, şi îi recomandau să vină cu ei pentru propria lui protecţie, deoarece se mai întâmplase cu precedesorii să fie serviţi pe post de sushi la banchetul de instalare a noului regim de către un bucătar entuziast care încurcase frigiderele. Aşa că, de acum, vechiul preşedinte se îndrepta cu salvatorii lui spre Şviţera unde avea depuşi bani negri pentru zile albe, să poată aştepta răbdător revenirea sezonului ploios, sau secetos, de la caz la caz, peste 6 luni, când ştia că are şanse să îşi recâştige poziţia. A doua zi, postul de radio local şi ziarele anunţau ce fericit este poporul în acea dimineaţă şi vremurile îmbelşugate care îl aşteaptă şi discursul către naţiune a noului prezident, punctat cu citate din Malraux, Mao, Marx, sau Mac Donald’s, asta în funcţie de cine sponsorizase expediţia în sezonul respectiv.

Câştigam în acea perioadă destul de bine, şi m-am gândit că, dacă cumpăr obiecte de artizanat cu culoare locală, o să le pot vinde cu suprapreţ acasă, ca să îmi suplimentez pensia, aşa că timp de cîţiva ani am făcut o colecţie într-o ladă de campanie, pe care datorită relaţiilor, am reusit să o trec prin vama locală fără probleme, achitând taxa obişnuită, “o ladă de bere pentru trupă şi o sticlă de whisky pentru sergent” , asta, ca să nu îşi descarce automatele din greşeală în direcţia mea.

Când la postul de control vamal te întâmpină un zâmbet strălucitor de alb, pe fond negru, cu un clănţănit de închizător de armă şi fraze prietenoase ca " Deschide porbagajul, sau trag !", am scăpat destul de ieftin. Am predat apoi lada mea către firma de expediţii, m-au întrebat dacă intenţionez să o asigur. Nu mai aveam bani lichizi prea mulţi la mine şi voiam să fiu sigur că îmi vor ajunge ca să îmi storc rinichii la toaletele cu taxă din aeroporturi, din acelea de tipul bagi-banu-faci-nu-bagi-banu-nu-faci-pipi, aşa că am asigurat-o la o sumă modică, simbolică, ca

“ efecte personale “. Era în anul în care în Franţa avea loc revoluţia lor tradiţională, una din acelea în care revoluţionarii erau activi, greve, maşini răsturnate şi arse, magazine răvăşite cu pietre scoase din pavaj, discursuri eroice, până la ora 18, iar apoi se îndreptau spre l'apero, cina si bistroul din colţ, ca să o ia dimineata următoare de la capăt. Apoi Generalul le-a mărit salariile, preţurile au crescut şi ele pe măsură, şi totul a revenit la normal. În acea vreme lada mea cu arta indigenă a ajuns în portul Marsilia unde a dispărut fără urmă, alimentând probabil elanul revoluţionar şi laxismul moral însoţitor. Când am ajuns acasă am cerut despăgubiri. Fiind subevaluată la asigurare, am primit în final un bon cu care am putut cumpăra de la shop, magazinul comunist pe valută, un bax de ţigări străine. Lada mea cu statuete, amulete, măşti, totemuri, blesteme voodoo, şi capete de om şi de maimuţă împăiate avusese volumul de un metru cub.

Tot din acea perioadă mai am şi alte nostalgii plăcute. Păstrez amintirea unui om bun ca mămăliga caldă, care mi-a rămas prieten bun. De când mi-am instalat internet mă salută zilnic, ceva cu “ amin bokassa sese seko kuku 'ngbendu wa za banga “. Are 20 de neveste şi este dictator în ţara lui. Poporul îl iubeşte la nebunie, dizidenţi nu mai are, pentru că i-a dat pe toţi la rechini. Într-un discurs ţinut la ONU, care a fost însoţit de aplauze furtunoase, el a explicat că dizidenţi se mai găsesc, dar rechinii din ţara sa sunt o specie periclitată, iar el vrea să lase o moştenire solidofluidă, mocirlobetonoasă chiar, generaţiilor viitoare. A şi fost propus din cauza asta să i se acorde premiul Nobel pentru pace şi protecţia animalelor de către formaţia Greenpeace. Am amintire de la el cu autograf, o brichetă în formă de pistol, pe care o veţi mai reîntâlni în această telenovelă, în episodul doi. N-o să vă spun aici cum îl cheamă, căci îmi place noaptea să dorm bine şi dimineaţa când mă trezesc, să simt chiar că mă dor un pic romantismele, să nu păţesc ca în epigrama lui Zeno Turdeanu , “...când dimineaţa pe răcoare, te trezeşti fără efort, şi nimica nu te doare, să fii sigur că eşti mort”. Acestea vi le-am povestit, ca să mă credeţi mai copios în legătură cu episodul de vânătoare la care am participat în acea ţară îndepărtată unde muzica te 'mbată şi muierea te desfată....eram într-un continent de un mare viitor, nu într-o insulă mică, învechită şi prăpădită ca Europa, şi v-am mai spus, am amintiri solide, dodoloaţe... nu am a mă plânge ca şi ăsta,”...de Antilele ‘n floare mi-aduc aminte şi nu prea, ‘s-o biată pasăre din insuli...”,No, gata cu zicătorile, că urmează povestea de la vânătoare...Fusesem la un safari unde mâncasem un miel “ mişui” , fript haiduceşte, înăbuşit, în nisipul încins de jar, privind la codane împodobite cu cercei de tinichea cât roata carului, înţolite’ n frunze de palmieri, care tropăiau conga în ritm de tamtamuri care te făceau să simţi că vrei să îţi baţi copii şi să îţi leşi nevasta...şi toate astea combinate cu un cântec de bun venit compus pe loc în cinstea mea...îmi pun şi acum dimineaţa caseta, ca să mă bine dispun, de când am aflat că şi domnitorii fanarioţi de la noi aveau o echipă de icioglani care îi întâmpinau dimineaţa la trezire cu un cor “... frumos eşti Măria Ta, sprâncenat eşti, Măria Ta...”, şi m’am simţit un pic stânjenit la început, am o tendinţă sa evit onorurile publice şi recunoaşterile sociale, cartierele în care se ia micul dejun în frac, nu prea produc idei, de fapt nu produc nimic, dar în timp ce îmi auzeam numele amestecat cu cel al şefului de trib şi mi s-a tradus că eu sunt salvatorul lor, mi-am amintit că şi eu dansasem la grădiniţă militând pentru eliberarea ţării lor, cu o rochiţă de hârtie verde creponată, vopsit în negru cu un dop ars, şi alergând în cerc, şi o tobă din tablă, de la pionieri făcea bum - bum, şi le explicam albilor din sală "..şi ce e, dacă negru sunt, eu suflet am ca voi...”.Pe urmă am aflat că albii au suflet cât încape iar negrii ceva mai mult, se şi revarsă şi dă pe dinafară, de aceea totdeauna lângă un negru este mai cald...lângă o negresă, chiar prea cald, vă pot certifica, am verificat... pe urmă ieşeam pe malul Mureşului încolonaţi cântând “ Porniţi înainte tovarăşi... “ şi săpam în malul nisipos castele şi cetăţi şi cazemate de jucărie şi uneori găseam în nisip cămaşa de carton a unui cartuş uzat, pe care dacă îl piscăleam cu un beţişor începea să scoată un fum ameninţător, şi tanti Duţi ne prindea şi îl arunca în Mureş şi ne urechea şi eu i-am spus că ea este educatoare de grădiniţă şi de urecheală şi de atunci am o amintire memorabilă, eu ca eu, dar mai ales urechile, şi pe peretele grădiniţei se vedeau pe atunci urmele rotunde ale unor cartuşe care o eliberaseră şi pe lângă noi mărşăluiau uneori spre Cetate soldaţi blonzi şi veseli cu bonetele puse pe-o ureche care ne dădeau nişte insigne roşii şi vorbeau ciudat, şi cântau ceva cu catiuşa şi întrebau " unde restoran" şi apoi se rătăceau pe câmp şi mergeau în cerc şi cădeau prin zăpadă sau prin noroi şi miroseau a băutură şi tot întrebau " unde restoran"...iar şeful local a ţinut să îmi bage cu mâna lui cea mai bună bucată în gură, iar eu nu l-am putut refuza, ca să nu îl jignesc. Şi pe urmă cu un vânător şi un ghid local am ieşit la vânătoare... să....să nu lungesc prea tare povestea, că se diluează ca un detergent de vase contrafăcut la vânzarea andetai prin emelem...m-am trezit brusc cu o felină, jaguar - cuguar, din acea...cea mai rapidă din lume, la un metru de mine...ştiam că nu am şanse să scap nesfâşiat chiar dacă îmi descărcam arma în ea, căci era prea aproape de mine şi m-am întors uşor lateral, mi-am echilibrat greutatea pe ambele picioare încercând să îmi evaluez şansele într-o luptă corp la corp. Să mă laud că îmi priveam moartea în faţă cu nepăsare, aş fi prea orgolios, nu avusesem timp să mi se facă teamă, pentru că apăruse prea brusc, stătea nemişcată şi ea... şi eu...doar părul mi se zbârlise un pic pe picioare şi mi se zbăteau uşor pe obraz nişte muşchi pe care nici nu ştiam până atunci că îi am, până în acel moment...cred că a fost cea mai lungă secundă din viaţa mea. Simţurile îmi deveniseră brusc foarte ascuţite, am văzut şi simţit în acele momente mai mult ca la un film porno de trei ore. Nu spun că aş mai dori să trec încă o dată printr-o situaţie asemănătoare, doar că în confruntarea aceea era ceva ce s-ar putea numi calitatea vieţii. Viaţa nu are valoare fără provocări. Şi mai ales, aş putea spune că am avut un scurt dialog cu felina. Am simţit ce gândeşte. Sigur îmi simţea mirosul, stătea prea aproape de mine. Se vedea că mai întâlnise oameni, poate nu la o distanţă aşa de mică. Şi se uita la mine cu aceeaşi atenţie încordată cu care mă uitam şi eu la ea. Fiind animal de pradă, la aşa distanţă de ea se puteau apropia numai cei din propria familie fără riscul de a fi sfâşiaţi. Şi deodată se pomenise la o apropiere periculos de mică de un om alb, care nu mirosea aşa cum era ea obişnuită să miroase un om. Mă parfumasem cu parfum rusesc, cu miros puternic, să mă apăr de tânţari. Nu ţin minte tot ce am gândit în acel moment. A avut loc un fel de dialog ca între doi îndrăgostiţi înainte de actul datorită căruia am venit cu toţii pe lume, oameni, tigrii, jaguari, o secundă la fel de importantă ca prima clipă de la începutul lumii, înainte să apese Comandantul Galaxiei pe butonul de aprins lumina. Pentru o fracţiune de secundă ne-am privit unul pe altul fix, ochi în ochi. Să nu credeţi că exagerez, chiar fac eforturi ca să nu, dar nici nu pot să mă abţin, să nu vă spun, din ochi i-a ţâşnit scurt un fulger albastru, ca o explozie de artificii de Cugir la revelion, care i-a iluminat faţa şi zona din jurul capului, pe urmă a făcut o mişcare uşoară de retragere, câtiva centimetri, iar apoi s-a răsucit brusc şi a dispărut în tufişuri, tufişuri din acelea care se numesc pe englezeste bush...a popo, de câtă lipsă de penurie de imaginaţie dau dovadă americanii când îşi aleg preşedintele... închipuiţi-vă ce şanse în alegeri ar avea la noi un catindat cu numele Ghiţă Tufiş...abia apoi a început să îmi bată puternic inima datorită descărcării de adrenalină şi am început şi eu să mă mişc sănătos de rapid în direcţie opusă, dar de data aceasta cu degetul pe trăgaciul armei, gata să îmi apăr viaţa pe care tocmai o recuperasem într-o luptă dintre două voinţe, două creiere şi două perechi de ochi. Simţeam ca mă născusem din nou, eram proaspăt la minte ca un boxer de categorie grea, care s-a trezit după cnocaut, pe care îl întreabă medicul “ce zi e azi”, iar el răspunde “ vreau la mama “. Asta observasem eu, nu am mai reîntâlnit niciodată acea felină, nu aveam cum, că de safari mă saturasem pentru câteva decenii şi chiar dacă aş fi reîntâlnit-o nu aş fi reuşit să o întreb, să îmi spună cum m-a văzut ea, ce a simţit ea, ce anume din atitudinea mea a făcut-o sa renunţe, să nu mă atace. Dar am mai întâlnit o dată o privire asemănătoare, dacă aveţi răbdare, o să aflaţi mai jos...joi la ora 19, in episodul doi.

Pe urmă a venit vremea schimbărilor în Europa de Est, ca să putem găsi şi noi cocacola pe raft în alimentara la discreţie. Şi parlamentarii sau gândit la toate nevoile noastre şi la ale lor, şi au dezbătut în comisii oportunitatea reînfiinţării bordelurilor. Nu mai ştiu în mod precis dacă legea a fost votată în final sau nu, nu citesc ziarele chiar zilnic...unii nerăbdători spuneau ca ar fi bine să o bage cu ordonanţă de urgenţă...Ecouri ale dezbaterilor lor pe această temă atât de importantă pentru viitorul ţării au răzbătut în presa care s-a străduit să ne ţină la curent. Câteva interpelări memorabile mi-au reţinut atentia, "...este nevoie domnilor deputaţi de un loc unde să se facă educaţie sexuală noilor generaţii, cu demonstraţii, nu apa de ploaie de la ora de dirigenţie, ce vreţi, să ajungem ca nemţii şi cehii unde mai fac copii doar gastarbaiterii din Asia Minor...".S-a pus problema amplasării bordelurilor în oraşe. Unii au adus argument, că ar fi cazul să fie amplasate la o distanţă mai mare de un km şi jumătate, cam o milă terestră, de şcoli şi biserici, alţii au susţinut contrariul, ca să nu se dilueze rolul educativ al acestora...iar cum şcoli sunt la tot pasul, ca să încapă şi bordelurile, soluţia ar fi să se desfiinţeze o parte din şcoli...să fie neapărat poziţionate lângă stadioane, că la meciurile trucate din ziua de azi, nu mai reuşeste nimeni să işi descarce hormonii suficient şi ne trezim cu dezordini pe stradă provocate de microbişti...la ţară...în legătură cu nevoia de bordele la ţară, aici erau chiar gata să se bată în sedinţă, în plen...unii au spus că la ţară ar trebui interzise...la ţară sunt tradiţii consistente în această direcţie care trebuie protejate. La ţară, iarba verde din cucuruz, sau păpuşoi, cum vreţi să îi spunem, când acesta e înăltuţ, pe la praşila a doua, a fost preferată de secole de Ion şi Leana şi o imixtiune în obiceiurile arhaice ar dilua forţa nativă a naţiunii....dar ce ne facem cu comunele mai mari, cu cârciuma la fiecare răspântie, pe cale să devină orăşele...da, aici s-a considerat neapărat necesar, şi fiecare prefect va fi însărcinat să vegheze la aplicarea legii în spirtul şi litera ei ... va avea grijă de asta...

Dar realitatea cotidiană din urbea în care trăiam şi mai trăiesc încă, o luase înaintea parlamentului şi a monitorului oficial, şi nu trebuia să mai mergi la cofetării în salonul din spate să spui fraze cifrate la fetele care te serveau la mese ca “ vreau o cafea filtru, fără zahăr, dar totuşi dulce”, cum am auzit că se aranjau întâlnirile romantice şi nebunatice la cofetăria Macu Roşu pe vremea repausatului...Important este, în oraşul meu, să nu depăşesti limitele unei bune cuviinţe, şi să nu exagerezi ca în Bucureşti, în Regat, să nu ajungi pe cacanalele TV cu problemele tale intime. Astfel, mi-am dat întâlnire cu o donşoară, cunoştiinţă a mea, studentă, în apropierea unui hotel din centru şi am ratat întâlnirea. A doua zi mi-a povestit că sosise cu zece minute mai devreme, mă aştepta, şi a apărut o tipă fardată ca pe Montmartre, care i-a sugerat să dispară, dacă nu vrea să aibă neplăceri, căci acolo este locul ei de agăţat. Tot aşa cum este bine, dacă nu locuieşti în zonă, să nu te deplasezi fără motiv, pe jos, pe marginea unor şosele de ieşire din oraş, rişti să fii şocat de îmbrăcămintea lipsă a unor dudui, li se spune traseiste, care fac cu mâna spre maşinile în tranzit iar dacă treci din întâmplare pe acolo, te opreşti totuşi, sau doar treci întâmplător, se poate întâmpla ca acele persoane sumar dezbrăcate, să se repeadă la tine cu întrebarea acentuată : “ Vreţi CEVA ? Doriţi CEVA ? Ce ? Cum adică, ce ? CEVA ! ”...Tot aşa cum, unele hoteluri, ştie tot oraşul că sunt “ cu fete “, cu dansatoare aproape gol-goluţe, poate nu chiar nou-nouţe, dar aproape..., bâţâindu-se pe lângă un băţ, spărgându-se în figuri de genoflexiuni, în efortul de a-şi expune cât mai mult posibil locul de unde le cresc picioarele, în timp ce meditează adânc, ba chiar profund, la versetul bine chibzuit din Cântarea Măscărilor," Fetele bune merg în rai, fetele rele merg unde vor ",...şi camere aşa zise " matrimoniale ", cu tarife de " odihnă patru ore - cinşpe euro ", dar atâta timp cât nu generează scandal şi managerii străini nu mai sunt nevoiţi să ia avionul de Budapesta în weekend ca să se relaxeze, numai pastorii fundamentalişti veniţi din Missoula, statul Montana, să ne mântuie de cel hulpavnic, doar ei ar avea ceva de comentat, dar aceia sunt puţini şi au problemele lor de adaptare la specificul local şi nu au ajuns încă să abordeze acest domeniu atât de promiţător în felul lui, chiar din punctul lor de vedere, al salvării de suflete şi de trupuri...

În acea epocă binecuvântată, de tranziţie a ţării dinspre nicăieri spre niciunde, mă gândisem să frecventez şi eu un bordel local. Sunt om umblat prin lume, aţi văzut mai sus, dar nu servisem încă această expresie culturală la mine acasă, în variantă autohtonă. Ştiam o zonă din centru unde se spune că îşi are originea anecdota interbelică, cu madama de la casieria unui bordel, care la un moment dat a exclamat, “ ...Vai, Rozsica, du-te sus şi opreşte plecerea la domnu’ de la Bucarest, că a dat un sute fals ”. Astfel am început să caut...aici se termină episodul unu, pentru episodul doi, veniţi joia dupămasa, când sunt libere servitoarele, la nacafeaua literară de pe bul Mişu Caftangiu şi puneţi la genitiv, la băiatu’, un zwack unicum, cu borviz...dar...nu închideţi încă tembelizoru'...urmează moment publicitar...vând ieftin automat Kalaşnikov, puţin uzat, numai pentru pretenţioşi, sau schimb cu P 90, suport diferenţa...Iar pentru cei doritori de amănunte şi clarificări, de ce nu dezvălui numele continentului unde m-am întâlnit cu jivina...o dată povesteam la o audienţă aleasă, unii care îşi făcuseră doctoratele şi premiile de stat, stând prin bibleoteci, tuşeau de zor...aerul neaerisit, cu praf de cărţi şi fumatul de ţigări Carpaţi ajută...Mi-au spus că în continentul cu pricina invocat de mine, nu există jaguari... pe urmă a avut loc o discuţie savantă despre animale legendare, fantome de animale fosile, arhetipuri zoo din psihologia lui Jung, halucinaţii datorate căldurii, frigurilor malarice, stresului de la partida de vânătoare, sau transmigraţiei transoceanice moderne de material genetic şi de suşe de animale casnice care apoi se sălbăticesc... sau că am încurcat eu continentele... cum să le încurc...că le ştiu pe de rost din clasa a şasea...şi am parcurs pe jos, la pas, în marş, cu picioarele încălţate în bocanci militari, o grămadă din ele...de mi-a pierit tot cheful să mai povestesc, dar parcă mă pot abţine... aşa că am stabilit...eram la vânătoare într-un continent din Sud...şi gata treaba...telenovela nu...urmăriţi episodul doi...