Cāntec Pentru Văile Ardealului
Văile acestea le vezi, prietene
Au fost odată asemenea cāmpiei,
Au fost hārtie pe care īnegresc rāndurile.
Dar am avut nevoie de pietrele albe,
Si de micile cascade din adīncuri,
Să mi potolesc şuvoaiele de primăvară.
Am scurmat dealurile de alături,
Să găsesc in negurile pămāntului,
Urmele lăsate de fratele meu viermele,
Să scot pe iarbă pietrele lucitoare,
Şi iluziile că aş putea regăsi fericirea
Să le cureţe afară lumina şi privirile tale.
Aş mai dori să privesc
atāt de mult orizontul,
Pānă cānd aerul cald se adună īn formele albe,
Ale duhurilor ce stiu totul despre viaţă.
Atunci aş putea să iau din scheletele
Care zac īn grămada de alături,
Să imi populez cu ele vedeniile,
Cānd mă simt ca şi tine singur,
mult prea singur.
Sau poate o sa ma hotărăsc intr o seară,
Să adun īn pumn suficient īntuneric,
Să l strāng atāt de tare, pānă izvoreşte lumină,
Cānd liniştea e prea mare in jur şi nu sunt cu tine.
Şi atunci, dacă privesc orizontul,
Cu īncordare şi deznădejde.
Aerul cald se adună īn forme albe.
