Dragă Milady, o să iţi aştern pe electroni o poveste cadou de ziua ta...nu este a mea, povestea, am prins-o din zbor de la o clientă... am întrebat-o cum a fost primul ei act sexual, o întrebare tehnică, care deschidea un domeniu de discuţie, cu intenţia unei succesiuni de secvenţe argumentative care se vroiau didactice, fără demonstraţii practice, bineinţeles, numai maieutică peripatetică...doar că elevul involuntar de data aceasta am fost eu, şi din experimentul logic intelectual autoprovocat, am ieşit cu orgoliul puţin cam şifonat, in limbaj de specialitate, pentru mistificarea neiniţiaţilor, contratransfer...nu se pune problema să divulg secretele altcuiva, cu toate că procedura mea de a dezvălui aici fapte intime autentice, este discutabilă... personajul rămâne anonim...scuza banală şi întotdeauna insuficientă a fiecărui scormonitor de suflete şi destine...dar oricum...am modificat unele aspecte si am adaugat puţină retorică...aşa cum ii şade bine oricărui povestitor care se respectă...iar motivul esenţial al relatării a fost să tramsform o experienţă singulară în tipologie, care să invite la meditaţie personală pe această temă...aveam 16 ani...ştiam că este o experienţă prin care trebuie să trec, şi doream să aleg eu timpul, locul si persoana cu care să împart acea întâmplare memorabilă...remarcaţi cât de tânără este in acest moment, când decide să preia sub control această zonă a existenţei, se pare că a înţeles devreme, că sunt forţe în noi care care le putem stăpâni intr- un singur mod, prin a accepta că fac parte din identitatea noastră, că sunt momente şi stări prin care trebuie să trecem, dar că putem să controlăm inevitabilul şi modul in care el se produce, şi că acest control nu trebuie să aibă loc neapărat în modul dictat de norme bătătorite, că uneori exitul in zone de dincolo de raţiunea comună se impune de la sine...că eroina mea îşi asumă şi domină prin sine însuşi propria identitate sexuală şi devenirea ei...controlează şi izbândeşte prin acţiune, lasă ki- ul să curgă...plecasem la mare cu niste tineri de vârsta mea...ca şi ei, preferam să mă plimb pur si simplu pe plajă, să merg la discotecă, să uit de şcoală şi de constrângerile ei şi de problemele familiei de acasă... dar, eu in plus faţă de ei,plecasem hotărâtă să mă întâlnesc, în mod deliberat şi conştient... cu destinul meu de femeie, plecasem să mă rup de copilărie, să scap de starea de inocenţă, să pun capăt unei stări insuportabile, să intru in maturitate printr- un gest calculat, prin decizia mea, să imi astâmpăr nelămuririle, dar mai ales, să elimin rolul dominant al sexualităţii din viaţa mea... să tranform misterul exagerat într- un fapt divers, într- o întâmplare banală...să elimin obsesia sexului, exagerată de pornografia de la televizor, din reviste şi ziare, şi de cinismul teribilist al colegilor...aveam un plan, pe care îl formulasem şi îl şlefuisem până în mici amănunte în seri de singurătate şi nopţi de nesomn în camera mea, şi dialogul care urma să aibă loc l-am repetat de nenumărate ori, ştiind că timiditatea mea exagerată sub care imi ascundeam firea pasională, poate să mi-l anuleze... urma să profit de libertatea pe care o oferea atmosfera din staţiunea de odihnă şi de faptul că aici oamenii se întâlnesc pentru câteva zile sau ore, că mulţi folosesc mediul social nestructurat de aici pentru relaţii efemere, pentru a nu se mai revedea apoi niciodată, rămânând doar cu amintiri fugitive care apar şi iluminează apoi ecranul conştiinţei în momente neaşteptate, ca licărirea tremurătoare şi trecătoare a unui meteor singuratec, după care cerul nopţii rămâne la fel de misterios şi întunecat...m-am trezit într-o dimineaţă, foarte devreme, cu mult înaintea colegilor care se culcaseră târziu după o noapte in care işi consumaseră energiile şi işi goliseră portmoneele la discotecă, şi am ieşit afară... era o dimineaţă liniştită, neobişnuit de caldă, început de septembrie, ziua mea de naştere si am hotărât că...aceasta e ziua... pentru care aveam pregătit un plan simplu... să pun pe picior de egalitate pe toţi bărbaţii... nimeni nu avea dreptul special să fie primul în viaţa mea şi am decis să aleg la întâmplare pe primul necunoscut pe care îl voi vedea în acea dimineaţă... şi mi se pare acceptabil pentru ceea ce va avea să urmeze, şi să îl conving cu orice preţ să devină partenerul deciziei mele... mă plimbam singură pe malul mării, soarele nu răsărise încă, se îngâna ziua cu noaptea... am zărit la capătul digului ce iese în larg, iluminat pentru moment de luna care ieşise din nori, ca să mă ajute pe mine, silueta unui tânăr...mi- am spus că acela este... luna îl alesese pentru mine... la intrarea pe dig, un soldat înarmat a ieşit brusc din spatele unui bloc înalt de beton, m- a oprit şi a spus că accesul este interzis noaptea pe dig....am replicat că noaptea e aproape gata... şi i- am recomandat să se uite atent la mine şi să analizeze dacă aşa cum arăt...reprezint un pericol pentru securitatea republicii... a răspuns că nu, dar el este ostaş fruntaş şi este înarmat cu muniţie de război, şi fiind in gardă are o misiune şi un consemn de respectat... altfel riscă sau să fie impuşcat de superiorul lui, caporalul de schimb, sau să ajungă la curtea marţială...şi că mama lui rămâne singură pe lume, în acest caz...i- am arătat silueta de la capătul digului şi am intrebat... dar pe el de ce l-ai lăsat... a spus că acela este o cunoştiinţă a şefului... un tânăr aiurit care spune că are nevoie să stea acolo singur...,să vorbească cu marea... şi că că este sigur că în dimineaţa aceea se va intâlni acolo cu o zână... am replicat că eu sunt acea zână... că nu îl cunosc...dar că sunt fecioară şi în acel an am venit special la mare să mă întâlnesc cu un necunoscut să mi-o pună... nu vorbeam de obicei aşa dar trebuia să îl conving să mă lase să trec... şi din modul lui de a se exprima mi-am dat seama că este un băiat de cartier şi pentru a-l convinge trebuie neapărat să îi vorbesc în limbajul care îi era familiar...pe limba lui... a inceput să râdă şi m-a lăsat să trec, spunând că el va apăra in continuare intrarea pe dig să nu ne deranjeze nimeni...să îi povestesc la întoarcere cum a fost...am ajuns la zece de metri de tânăr şi am trecut printr-un moment ciudat pe care dvs fiind medic psihiatru o să îl interpretaţi cum vreţi şi o să mă credeţi sau nu...tot cum vreţi...dvs aţi spus să vă povestesc tot ce imi aduc aminte... dar tot...iar dvs veţi asculta cu atenţie fără să mă intrerupeţi şi nu veţi pune la indoială cele relatate de mine... la zece, nu, mai exact la şapte metri de el... el nu cred că a observat nimic...că privea nemişcat şi atent ceva pe intinderea de apă care era liniştită si nemişcată şi ea, ca o oglindă cenuşie de metal, spre o realitate văzută şi percepută numai de el...la şapte metri de el am intrat in zona crepusculară, care este redată la TV in filme de genul...Dosarele X...doar că pe acestea le consider de atunci imitaţii timide ale unor intâmplări care poate le sunt familiare multor comtemporani... dacă ar avea curajul să accepte propriile experienţe ca pertinente, înainte ca filtrele culturale critice să anuleze orice este în accepţia comună deviant şi periculos pentru instituţii, credinţe şi comportamente standard...la şapte metri de el a început pentru mine un vârtej al realităţii pe care dvs doctorii îl numiţi trăire atipică, şi nu îndrăzniţi niciodată... niciodată măcar...să admiteţi ca ipoteză că o realitate secundă însoţeşte şi învăluie banalitatea cotidiană şi că persoanele care datorită setei de viaţă, şi de ce să nu o spunem, curajului, reuşesc să o perceapă, ceea ce îi perturbă puternic...îi consideraţi pâinea voastră cea de toate zilele...nebuni...mai exact...chiar vă bucuraţi că ei există...iar din comoditate şi pentru a perpetua status quo-ul, îi inchideţi în cămaşa de forţă a neurolepticelor moderne...care este o închisoare chimică... cred că faceţi asta de frică...la şapte metri de el, am simţit că picioarele nu mă mai ascultă, că nu mai pot merge, că nu mai pot înainta...am făcut o sforţare enormă şi am înaintat un unic pas...ochii mi s-au împăienjenit am crezut pentru moment că am orbit subit... si nu am mai văzut decât nişte cercuri, spirale albe şi negre care s- au transformat intr-o ceaţă cenuşie... densă...dură... aspră... densă... care mă presa pe faţă şi pe pielea neacoperită de haine... am făcut un pas in spate şi mi-am revenit la starea normală...dar zidul de ceaţă a rămas în faţa mea, palpabil...am mai încercat o dată să înaintez prin el dar pe măsură ce pătrundeam în adânc, devenea tot mai dens şi îmi bloca mişcările de parcă mă cufundam într-o mlaştină sau în nisipuri mişcătoare... picioarele îmi deveneau grele ca de plumb şi nu puteam ridica tălpile de la sol ca să înaintez...şi nici să gândesc nu mai puteam... nu îmi mai auzeam sunetul glasului interior care ne ajută să gândim...prin care gândim...acesta era acoperit de sunete stridente de sirene industrale...care urlau... şi când încercam să mă obişnuiesc cu sunetele emise de ele... să le suport... ca să pot rămâne calmă, îşi schimbau tonalitatea cu una necunoscută, neauzită de mine până atunci, iar zgomotul îl resimţeam la fel de dureros ca senzaţia de la dentist când freza înaintează prin dinte fără anestezie...şi nu reuşeam să mai formulez nici un gând din cauza acestui vacarm îngrozitor... care făcea ca gândurile să le simt grele ca nişte pietroaie, care se prăbuşeau prin corpul meu, şi mi se adunau în picioare şi în tălpi astfel încât picioarele îmi erau atât de grele... încât nu puteam să le mişc... nu mă lăsau să mă mişc...am revenit câţiva paşi înapoi... şi mintea şi gândurile mi-au revenit la normal...mi-am dat seama că ceva sau cineva mă împiedecă efectiv să înaintez spre ţelul meu şi eram prea hotărâtă ca să mă dau bătută... nimic şi nimeni nu mă putea opri...şi totuşi asta se întâmpla...voinţa mea era paralizată de ceva venit din exterior...nu era ceva din imaginaţia mea, îmi simţeam mintea împărţită in două...dvs o să ziceţi că aşa se manifestă schizofrenia...nu imi era frică...percepeam clar...o forţă fizică exterioară nu mă lăsa să înaintez... dar nu aţi fost în situaţia mea şi nu cred că empatia simplă şi cursurile dvs sau tratatele citite să vă ajute să inţelegeţi, dacă nu aţi fost acolo...în lumea unde mă aflam eu atunci...acolo se resimte o tristeţe şi o durere atât de acută, atât de chinuitoare...care nu poate fi suportată mult timp... poate că de aceia se sinucid unii... eu nu ştiu... nu m-am gândit la asta atunci... dar poate că aşa păţesc cei ce se sinucid...cel puţin unii din ei... nu pot să suporte o trăire similară...dacă această durere şi tensiune devine continuă... este aşa de mare...aşa de insuportabilă...mai insuportabilă ca o durere la operaţie când nu a reuşit anestezia... că vezi moartea ca o singură cale de uşurare...ştii sau îţi închipui că moartea nu doare...că nu poate să doară mai tare ca acea durere...jumătate din fiinţa mea o vedea pe cealaltă cum se chinuie şi îi spunea că motivul chinului este undeva înafară... în exterior...asta m-a făcut să nu îmi mai pese de mine insumi... să revin înapoi urma...înapoi... însemna să renunţ la ce imi propusesem... şi asta m-a făcut să înaintez prin zidul de ceaţă...nu ţin minte cât a mers prin el... că repere de timp nu aveam...ceaţa s-a terminat abrupt, exact aşa cum se termină un zid de cărămidă sau din beton, pe marginea unei prăpăstii, o groapă, un fel de aven, la care îi vedeam marginile de sus, dar nu puteam să imi dau seama cât este de adânc... mi se părea fără sfârşit... căci în adîncime se profila... tot un nor de ceaţă care estompa contururi şi formele ascuţite ale stâncilor şi pereţii unui gheţar subteran... pe marginea cealaltă a avenului se vedea silueta tânărului cu care îmi propusesem să mă întâlnesc...iar această siluetă era transparentă vedeam prin ea marea de dincolo de el si silueta pulsa şi devenea brusc mare, imensă, acoperind tot peisajul până la orizont,revenind apoi la mărimea normală...cu o parte a minţii care rămăsese in zona in care să zicem...pot discuta cu dvs acum, ţin minte că purtam o discuţie cu mine însumi, mi-am dat seama că această lume ciudată în care intrasem, mă influenţează şi că trebuie să îi înţeleg resorturile şi intenţiiile ca să pot să înving...am auzit ulterior că occidentalii când sunt obligaţi să se descurce în China sau Japonia, dar în mediul real, nu cel aseptizat şi toaletat al marilor hoteluri,cu grădini zen din nisip şi pietre, cascade artficiale,sushi, gheişe şi coniac cu zece mii de dolari litrul, dacă se trezesc brusc aduşi de soartă acolo... fără să cunoască deloc limba...şi trebuie totuşi să se descurce... să supravieţuiască... aşa cum mi-au povestit nişte marinari care au fost arestaţi şi apoi inchişi acolo...poate că aceia ar putea înţelege ceea ce am păţit sau ar putea înţelege măcar puţin...că ceea ce am trăit atunci a fost real şi palpabil, iar nu pură imaginaţie bolnavă...privind in hăul acela adânc m-a cuprins ameţeala şi totul a inceput să se invârtă in jurul meu cu viteză din ce în ce mai mare...cu mintea mea cea obişnuită am raţionat că... dacă mă voi invârti şi eu in aceeaşi direcţie şi cu aceeşi viteză cu care se învârtea peisajul în jurul meu... voi scăpa de ameţeală şi am inceput să mă învârt într-un dans de derviş din o mie şi una de nopţi...mă simţeam din nou liberă, mă puteam mişca din nou uşor...doar că dansul meu s-a trasformat în vârtej vijelios, în maelstrom...iar eu mă simţeam transformată într- o bilă imensă de metal şi înaintam printr-o lume de metal...si cu mintea cea obişnuită am exclamat...dar aceasta este o altă lume...altă lume...asta inseamnă că... fără să imi dau seama când s-a intâmplat...am murit...dacă am murit...am murit...dacă am murit...am murit...ştiam că din moarte nu mai există întoarcere...tot aşa cum... după ce înaintasem pe dig ... ştiam că nu mă voi întoarce fără să rezolv ceea ce aveam de rezolvat... aveam un obiectiv, o acţiune cu semnificaţie pentru mine...nu era o joacă...nici plimbarea mea acolo...schizofrenul...se face că face...il fait tout semblant...istericului... i se pare că suferă... i se pare că suferă...dar acesta nu era cazul meu...dar dacă reuşisem să imi păstrez cu mine mintea din timpul vieţii... mi-am spus să accept inevitabilul...şi să mă orientez în noua lume în care ajunsesem acum eu însumi...mă transformasem în timp ce mă invârteam... într-o sferă densă de metal...cam de un metru în diametru... dar imi păstrasem faţa mea de om...sfera care eram eu, acum, se rotea cu viteză mare în sensul in care incepusem eu dansul oriental dar faţa mea era legată probabil printr-un organ sau resort adecvat de sfera rotitoare care era acum corpul meu...faţa era tot timpul îndreptată inainte...în timp ce mă roteam înaintam încet printr-o lume de metal... mai puţin densă decât corpul meu...şi fiecare milimetru...fiecare frântură infinitezimală din înaintarea mea imi dezvăluia o altă lume, o lume nouă... nu eram într- o unică -altă- lume... mă roteam si în acelaşi timp navigam prin nenumărate lumi, de o bogăţie uimitoare de culori, intâmplări, trăiam in fiecare clipă milioane de intâmplări extraordinar de interesante şi fericite dar nu reuşeam să le ţin minte, totul se derula cu viteză prea mare... ceea ce am reuşit să reţin era un leit motiv...trecerea dintr-o lume in alta era condiţionată sau insoţită sau determinată de o formulă... de o frază...ca să intelegeţi... hai să ne teleportăm la ... unde vreţi... să fie frumos şi cald...şi viaţa uşoară...în Hauai...în Polinezia lui Gauguin...formula...şi am ajuns...şi am trăit acolo o viaţă...dar asta in mai puţin de o secundă...formula...acum suntem în ...vreţi in Japonia....să fiţi împărat acolo ...formula..şi am ajuns...iar când vârtejul s-a oprit... eram tot pe dig... pe marginea unui bloc de beton...mortarul dintre două blocuri mari fusese erodat de ape şi printre pietre mai mici care serviseră ca umplutură cînd se construise digul,se vedea fundul întunecat al mării...acesta fusese avenul meu ...dar înaintasem doi metri spre ţelul meu... iar ultima formulă pe care o auzisem şi o ţinusem minte dim ultima lume vizitată era...nu e voie...iar pe mine picioarele tot nu mă ascultau... să înaintez... iar flăcăul tot nu mă observase încă...dar, din nou...cu mintea cea obişnuită , mi-am dat seama că acel cineva care nu mă lasă să înaintez, este un om, o persoană reală, care într-un mod necunoscut de mine, acţionează la distanţă... dintr-o lume paralelă, care interferează cu lumea obişnuită şi are influenţă asupra picioarelor mele a corpului meu, a gândurilor şi trăirilor mele...şi mă opreşte din drumul meu...şi m- am gândit cum se întâmplă aceasta... ca să pot să scap...şi mi-am adus aminte cum făceam sau se făcea transferul, trecerea, între lumile paralele infinite prin care am trecut...formula...formula... adică informaţia structurată logic care să poată influenţa... bloca... controla... modifica... virusa, conţinutul celui mai mare program-software din creierul nostru, procesorul logic care transformă conceptele în cuvinte... care era formula care mă împiedeca să înaintez...nu e voie...şi de unde venea ea...brusc mi-a apărut imaginea mamei mele...ceea ce mi s-a părut bizar în primul moment...ea niciodată nu imi interzisese să mă plimb cu băieţii...mă incuraja chiar uneori...dar plimbarea mea recentă prin lumi paralele mă făcea să văd totul altfel...mi-am amintit de băieţii pe care mi-i recomanda mama...erau de familie bună...societate bună şi bocietate sună... din cei cei care nu lipseau niciodată de la nici o slujbă religioasă de la biserica unde mergeam cu familia, care ştiau că, învaţă sau nu... au un loc asigurat de tata la serviciu şi cu care simţeam îmtr-un mod care nu pot să vi-l explic, că dacă m-aş fi căsătorit cu ei...simţeam asta în urină... s-ar fi născut în mod automat copii nerozi, tâmpiţi şi netoţi...care ştiau pe de rost cine s-a născut, căsătorit, divorţat sau a murit in familiile regale sau nobiliare din lume... care se duceau la terenul de tenis sau de golf, la concerte simfonice, nu din plăcere ci din snobism , să fie în rând cu Ioneştii sau Popeştii şi a căror conversaţie banală era aşa de lipsită de sens că imi venea să urlu...mă invitau la cofetărie şi în loc să se ocupe măcar un pic şi de mine, turuiau pe nerăsuflate rezultatele nuştiucărei echipe de fotbal şi a nuştiucărui super fotbalist şi cât câştigă la un meci...de atunci urăsc sportul ăsta...o dată i-am prezentat mamei un băiat care îmi plăcea mie, iar nu ei...era cu părul coafat vâlvoi,ţepos, vopsit jumătate în albastru şi jumătate în mov...generaţie în blugi şi adidaşi...mă suna zilnic şi mă întreba dacă am făcut pipi dimineaţă şi dacă mi-a priit...şi câtă uree am produs...mă făcea tot timpul să râd, spunea că eu sunt comoara lui ascunsă, că el se bucură că nu mă vede nimeni altcineva cât de valoroasă sunt,că valorez cât greutatea mea, nu în aur ci in piese de satelit al pământului care auzise el că sunt cele mai scumpe din lume...că el va deveni bogat şi că mă va invita în călătorie pe planeta Venus, că o călătorie în spaţiu costă douăzeci de milioane de dolari dar că el are deja doi dolari puşi deoparte pentru acest proiect...şi ori de căte ori ne întâlneam imi aducea o floare mică, mică, îmi dădeam seama că era ruptă din parc sau adunată din piaţă de pe jos de lângă florărese...zicea că Parisul merită o liturghie iar eu merit o floare mică..mică...el a fost singurul care m-a vizitat când am fost două săptămîni bolnavă...am făcut greşeala să îi spun mamei că îl iubesc...că ţin la el...a început să plângă efectiv...şi mama şi tata...plângeau tăcuţi şi lacrimile le curgeau şiroaie...

şi nici nu mai găseau energie să le şteargă... că ea îşi pierde fata... adică pe mine...am luat-o pe o cale greşită...că mă aflu pe un teren lunecos...a organizat mama o diversiune urâtă...nu vi-o mai povestesc acum... băiatul s-a speriat...ţinea la mine...dar nu m-a mai căutat...cănd ne întâlneam mă ocolea în mod vizibil... o dată era să ne ciocnim pe stradă unul de altul...a schimbat deodată direcţia şi a fugit peste bulevard...era să îl calce o maşină, vă daţi seama cât de tare l-a speriat...era prea tânăr ca să inţeleagă...cu această revelaţie nouă pentru mine, cu mintea mea cea obişnuită...am spus... da...nu este voie...dar mama nu mă poate împiedeca azi...aici...acum...şi picioarele tot nu mă ascultau, am spus că nu e necesar să merg pe sol, pe pietre, să merg pe sol...important este să ajung acolo lăngă el...şi eram atât de aproape... dacă ştii formula, topologia clasică nu mai contează...peregrinarea mea recentă prin lumile paralele asta spunea...asta mă învăţase...aşa că am hotărât că dacă nu pot să păşesc ca să înaintez , voi zbura prin aer...dacă reuşesc să găsesc formula potrivită...probabil că o să vreţi să vă comunic formula secretă...dar chiar dacă mi-aş aminti-o...tot nu aş spune-o...nu ţin minte cum am străbătut ultimii metri... eu am rămas cu convingerea că într-o lume paralelă...ştiu doar că am ajuns lângă el...acum nu mă asculta glasul...vocea...dar după cîteva poticneli am reuşit să vorbesc...nu imi era mintea neclară...stiam ce vroiam să îi spun, mi-au venit in minte cuvintele în toate limbile străine care le cunoşteam, mintea funcţiona, dar cu viteză prea mare...nu eram obişnuită... dar limba şi corzile vocale... gîtul nu vroiau să mă asculte şi îmi era tare jenă de neputinţa mea...el a inceput să râdă...m-am simţit şi mai descumpănită...a spus că nu râde de mine...râde de bucurie...că aştepta...da, o zână din poveste... am replicat eu...la care am început eu să râd şi a fost rândul lui să se simtă stingherit...i-am spus că ştiu asta de la comandantul galaxiei cu care am un fir telefonic direct...fără să precizez că firul se termina la compania de grăniceri care în acea dimineaţă apăra ţara şi întâlnirea noastră...i-am spus direct şi simplu ce doresc de la el...m-a ascultat cu atenţie, felul meu direct de a vorbi l-a determinat să mă privească cu încredere şi bunăvoinţă...nu i s-a părut exagerată solicitarea mea abruptă... dar a remarcat că maniera mea de abordare e neobişnuită, şi că probabil era mai normală în timpurile biblice...dar se bucura că întâmplarea a făcut să îl aleg pe el...m-a intrebat dacă sunt conştientă de ceea ce avea să urmeze şi dacă eram sigură că nu voi regreta actul după terminarea lui...că nu mă consideră o fată predispusă la o aventură uşoară şi eu i-am confirmat că a intuit bine...că acest aspect îi pune nişte probleme de conştiinţă şi chiar dacă eu decisesem deja că acest moment va fi unicul când ne vom întâlni, este un act prin sine însuşi incărcat de consecinţe şi că el are o responsabilitate chiar în absenţa lui ulterioară din viaţa mea...am repetat că ştiu ce fac... că este o decizie luată de mult... deliberată îndelung şi... asta este...că îmi asum eu răspunderea pentru amândoi...cu experienţa care o am acum...acum gândesc altfel...dar aşa gândeam atunci...dacă aşa stau lucrurile el nu mai are nici o obiecţie, aşa a hotărât soarta pentru amândoi, dar felul cum am ajuns la el, când şi el aştepta această intâlnire, are ceva magic, mai presus de fire şi el se simte fericit că am ajuns la el ca să mă iniţieze în tainele universului...şi m-a luat in braţe... si am pornit din nou excursia prin lumile minunate paralele din care cunoscusem o părticică...nu am cum să comunic în cuvinte celor care nu au trecut prin acele lumi... pe acolo...şi cum fiecare are o lume a lui în care nu poate pătrunde nimeni altcineva să o cunoască în totalitate, lume care dispare o dată cu el, tot aşa nu pot reda în cuvinte...poate aş putea să exprim dacă aş dansa...sau aş putea şi aş şti cum să scriu o simfonie...pe scurt... a fost o întâlnire a cărei amintire fericită mă va urmări toată viaţa...o amintire unică, ireproductibilă...irepetabilă care mă va urmări toată viaţa...nu are rost să mai caut o fericire asemănătoare, pentru că am convingerea că nu se va mai repeta, iar căutând-o din nou... şi negăsind-o nicăieri, aş deveni din nou nefericită...am fost fericită atunci, o dată, pentru totdeauna... bucurie, o împlinire care nu mai are nevoie de complectare... de nimic altceva...când ne-am despărţit tânărul m-a rugat să îi dau adresa mea...i-am dat o adresă falsă...ca să nu îl necăjesc...am preferat pur şi simplu să dispar din viaţa lui, în acelaşi mod în care am intrat...nu doream să mai revin la ceea ce ştiam deja că nu se mai poate repeta, fără să stric perfecţiunea acelei intâmplări care trebuia să genereze doar o amintire, iar ca să fie puternică, acea amintire trebuia să fie, să rămână unică...era experienţa de care aveam nevoie atunci...ştiam că mă voi dedica în întregime unei cariere, că voi refuza viaţa obişnuită, că nu voi avea familie, nici copii, pentru foarte multă vreme de atunci încolo...am dorit mult şi am reuşit ca această întâmplare să fie impecabilă...ca amintirea ei cumplită şi deplină să îmi ajungă pentru mai mulţi ani... poate chiar pentru toată viaţa...ştiam că dacă voi reuşi in acea zi memorabilă, voi fi invulnerabilă...şi am reuşit...am reuşit să privesc din acea zi moartea cu detaşare ......am învăţat să mă sacrific ca să îmi ating ţelul, să mă impotrivesc dacă tot restul lumii, cerul, pământul îmi stau în cale, dacă simt că eu am dreptate...că am dreptate pentru că urmez calea vieţii, acum zâmbesc amuzată când aud tinerele din jurul meu cum se laudă cu aventurile lor amoroase...cand le aud... mă întristez puţin pentru ele, că îmi dau seama că că nu au avut şansa să trăiască fericirea pe care am avut-o eu atunci..şi nu am cum să le comunic, că întâmplarea nu se poate povesti...mai mult decât vă povestesc dvs aici...Cine a trecut măcar o singură dată printr-o asemenea întâmplare...cine a cunoscut măcar o dată o asemenea stare de fericire...doar acela mă poate înţelege...pe acela îl simt că face parte din lumea mea...dar nu am întîlnit încă pe nimeni, pe care să îl pot crede că a avut o asemenea experienţă şi de aceea mă simt uneori foarte singură pe pământul acesta...nu vreau să aud sau să citesc teorii savante despre orgasm şî tehnici sexuale...şi alte asemenea...după ce am terminat s-au mai întâmplat cîteva lucruri ciudate, dar nu mai am dorinţa să le spun acum...că am obosit...sunt amintiri grele...ca să nu ne despărţim imediat ne-am acordat unul altuia câteva clipe care s'au transformat apoi în ore...ne-am plimbat pe plajă un timp...nu pot spune exact cât a durat plimbarea...ne ţineam doar de mână...sau ne mişcam înainte... dar inlănţuiţi...îmbrăţişaţi...fără să mai resimţim... nicunul din noi , senzaţia propriei persoane, să simţi că tu eşti celălalt...sigur că există oameni să poată resimţi asta şi eu nu i-am  întâlnit încă...ceilalţi...oamenii obişnuiţi... nu fac parte din lumea mea...nu îi cunosc...apoi mi-am regăsit colegii cu care venisem la mare...au remarcat că aveam un glas ca de clopoţel...nu vorbeam ci cântam...şi din ochi îmi izvora o lumină ciudată, cel puţin aşa mi s-a spus...care îi fascina brusc pe băieţi, pînă atunci nu mă observase nimeni...acum se îngrămădeau toţi să îmi facă curte...înflăcăraţi ca nişte spanioli de operetă...mi s-au făcut avansuri... jurăminte de dragoste veşnică...am auzit ulterior că doi băieţi au avut un duel  atunci din cauza mea şi au rămas apoi duşmani pe viaţă...m-au întrebat colegele ce mi s-a întâmplat...le-am spus că am ieşit devreme pe plajă  să admir răsăritul soarelui şi că am intâlnit un angel...au râs de mine...iar eu nu am minţit prea mult...
 În meseria pe care mi-am ales-o pe care anticii o reprezentau ca pe o zeiţă legată la ochi, bărbaţii de azi nu acordă decât greu credibilitate unie femei...am de contracarat  mentalităţi de ev mediu, vreau să schimb tradiţii învechite, cu norme  ce se potrivesc realităţilor pe care le trăim...am in faţa mea o viaţă de luptă aspră...să schimb fundamentele conceptuale, să schimb viziunea comună asupra unor categorii de oameni, să aduc un suflu nou în zone ale cunoaşterii în care nu s-a schimbat nimic de secole intregi ,care au rămas în urma vieţii...pentru aceasta am renunţat să îmi intemeiez o familie proprie...iar amintirea acelei dimineţi minunate petrecute cu un tânăr necunoscut, mă va însoţi şi mă va ajuta în această luptă a mea...dvs dle doctor mă intrebaţi cu atâta usurinţă...cum a fost... încât mă intreb dacă aţi fost vreodată îndrăgostit cu adevărat...dacă aţi făcut vreodată fericită o femeie... cu toate că am auzit că aveţi copii mari...credeţi sau speraţi să pot povesti în câteva cuvinte ceea ce am trăit în acele minute care au fost lungi şi împlinite...cât o intreagă viaţă...dacă mă intrebaţi în felul acesta...o faceţi ca să mă enervaţi... să mă obligaţi prin această enervare să fiu sinceră... să imi descarc emoţiile care dvs credeţi că sunt negative şi astfel să mă vindecaţi...de ce...de prea plinul vieţii din mine...ştiu că ora care mi-aţi acordat-o s-a terminat şi eu trebuie să mă ridic şi să scot din poşetă cei o sută de parai pe care vi-i datorez pentru atenţia dvs... pentru timpul acordat...iar dvs îmi veţi strânge mîna...mi-aţi spus că voi, psihiatrii nu aveţi voie să atingeţi numai mâna pacientelor...am reţinut asta... veţi schiţa un zâmbet convenţional şi veţi invita secretara să mă conducă afară...dar dacă m-aţi provocat...mai ascultaţi încă un moment.. să nu explodez pe stradă după ce ies de aici...dacă mă întrebaţi cum a fost...cu tonul asta scuzaţi-mă, voit tâmpit şi naiv,copilăros...,dar v-am iertat, căci mi-am dat seama că jucaţi teatrul obişnuit...dar eu v-am prins... asta vreau să spun... ca reacţie la întrebarea dvs...îmi vine să ies pe stradă şi să urlu... hei...voi... homosexuali...nu simţiţi că pământul este fericit când se mişcă în jurul soarelui... pentru că urmează legea firii...că un fir de nisip este de un milion ,de un miliard de ori de ori mai important in viaţa universului, decât nunta voastră cu tricolor la sfat şi locul vostru neruşinat în parlament, şi decât demonstraţiile voastre de stradă pe care numai o mitralieră le poate potoli...dar mai mult ca sigur că nu sunteţi voi de vină ca persoane... poate că nu sunteţi voi de vină... ci acel ce a pus între voi şi viaţă zidul de ceaţă densă care taie picioarele şi desfiinţează voinţele... acela care îl face pe poet să exclame...un vis al morţii eterne e viaţa lumii intregi... care perverteşte instinctele naturale şi pune, lasă în loc neantul...dar poate că rătăcirea voastră să fie de folos vreunui cugetător care să ajute lumea să inţeleagă... că pe lângă cele patru forţe cunoscute azi de fizicieni, cea mai mare şi prima din care rezultă toate, este forţa iubirii...ea este câmpul unificator... iar voi sunteţi scursorile lui...iar dvs dle doctor dacă puneţi la îndoială tot ceea ce am povestit acum... aveţi dreptul să o faceţi, nici nu am pretenţia să mă creadă cineva....unde se termină realitatea...ce este fantasmă...ce este vis şi ce este nebunie în cele de mai sus vă las pe dvs să vă asumaţi răspunderea... să decideţi...decideţi...eu am repetat de prea multe ori in minte mea scenele şi intâmplările petrecute atunci şi astfel nu mai pot şi nu vreau să judec eu ce este valoare şi ce nu...în ceea ce s-a intîmplat atunci...ţin minte doar că am luat o decizie, şi că ceea ce mi-am propus am reuşit... iar ca amintire din acea zi am păstrat intr- o cutie de carton lipită cu scotch, ca un mic mormânt portativ al copilăriei mele, lângă ursuleţul care mă ajutase până atunci să adorm... ca un trofeu, ca un stindard câştigat în prima mea mare bătălie din viaţă, o batistă însângerată...aceasta a fost povestea clientei mele, apoi terapia a fost întreruptă,nu a mai revenit după această şedinţă...o să mă intrebaţi ce părere am despre cele de mai sus... vedeţi dvs, tocmai acesta este rolul meu să nu am nici o părere...un psihanalist este o oglindă imparţială...el rămâne neutru in relaţie cu orice aspect al materialului prezentat... material care poate fi prezentat verbal sau non verbal... el nu are aspecte favorite şi nu judecă...evită atitudinea partizană... evită să impună valorile sale personale...el este, şi face efortul să rămână înafara unor presupoziţii personale, şi acceptă punctul de vedere că , un timp foarte îndelungat el va cunoaşte şi va inţelege prea puţin , pentru a putea să işi facă o opinie legată de oportunitatea unei căi de acţiune sau asupra unei modalităţi de experienţă... neutralitatea analitică presupune un grad mare de subordonare a personalităţii psihanalistului în raport cu sarcina ce îi stă in faţă... în termenii de moderaţie adecvată...de neadoptare a unei atitudini de condamnare a ceea ce este prea diferit...de neînţeles... sau dificil...rămânând totuşi dornic de informaţie... interesat...şi deschis surprizelor...să evite gândirea in termeni radicali...sau...sau...ori...ori.... fenomenele psihice au semnificaţii multiple...şi tolerarea, suportarea contradicţiilor, a supradeterminării, a funcţiilor multiple e necesară...nici o trăsătură a realităţii nu este mai importantă decât alta...analistul analizează...nu răspunde la iubire cu iubire, exploatare sau respingere...el nu ştie dinainte, nu face presupuneri, referitoare la ceea ce ar fi... în termeni formali... momentul potrivit de a rîde la o glumă spusă de pacient...sau de pune o anumită întrebare....el incearcă să ajute...iar ajutorul oferit este nu prin sfaturi, asigurări, incurajări,ci prin ascultarea atentă şi o interpretare ulterioară...în ajutorul oferit în înţelegera trecutului şi a vieţii actuale pentru a provoca schimbarea in direcţia ameliorării...gata...gata..m-aţi prins...nu vulgarizăm...vorba clientei...formula...nu e voie...să nu aveţi impresia că am vrut sa transmit prin modul de relatare că viaţa este o telenovelă perpetuă, sau un film de Holywood cu succes de casă...pe clientă am reintâlnit-o după un deceniu pe stradă... era imbrăcată elegant,în culori prea stridente pentru gustul meu, dobândise greutatea şi formele unei femei de vârstă medie... m- a văzut de la distanţă, şi- a modificat brusc atitudinea, ca o femeie care se simte studiată, şi- a aranjat cu un gest discret coafura, a încetinit uşor pasul, sperând că mă voi opri şi eu, si vom avea o conversaţie acolo, pe stradă...când m- a salutat, a întors capul uşor lateral, si-a înclinat capul spre umăr si a schiţat un zâmbet prostuţ, privind în jos şi spre exterior, toate acestea fiind , semne ale unei emoţii puternice reprimate, legată probabil de reîntâlnirea cu mine...am salutat-o pe un ton cald dar ferm, care inspira distanţă, şi mi-am continuat drumul... am procedat astfel dintr un motiv de probitate profesională bazat pe un principiu... sunt un psihanalist de modă veche, iar normele profesiei mele prevăd ca, după terminarea curei psihanalitice, indiferent de motiv, despărţirea de client trebuie sa fie complectă si definitivă...Ferenczy este de altă părere cu dictonul lui celebru...terapia trebuie dusă până la capăt...eu nu-l contrazic... fiecare cu părerea lui...