Trei. In anii ‘70 m-am îndrăgostit de Cheile Turzii. O vară întreagă am fost nelipsit de acolo la sfârşit de săptămână. Am început să mă caţăr la liber pe stânci asumându-mi riscuri mortale pe care azi nu le-aş accepta. Ca să nu dispar totuşi de tânăr m-am înscris în Clubul Sportiv Universitatea, secţia alpinism şi am ajuns să fac trasee de gradul 3B  ca secund. Apoi prin anii ‘80 am reuşit împreună cu un prieten să parcurgem un traseu de iarnă de campionat în munţii Retezat, după care m-au durut genunchii trei săptămâni, ocazie în care am aflat că cei din zodia mea au încheieturi slabe. Dar eu nu cred în zodii…

In acest sport am învăţat câte ceva de la pietre, stânci, şopârlele şi şerpii care se însoreau pe ele, sau sub care se ascundeau ghemuiţi să treacă duşmanul, de la florile stinghere care îşi ocroteau specia crescând prin stâncării inaccesibile, de la vulturii şi şoimii care se roteau prin aer folosind curenţii ascendenţi generaţi de pereţii cheilor, ca să economisească energie. In timp ce ne antrenam la baza unui traseu şcoală, o educatoare de grădiniţă  dădea explicaţii grupului  său de excursionişti,  “ Vedeţi copii. casca aceea  îi protejează, să nu se lovească cu capul de stânci”. Un coleg a replicat, “ Dragă dnă, cap din acela, de care ne acuzi dta, nici n-am avut şi nici n-o să avem vreodată prea mult”. Ce căutam eu însumi acolo era, cred, propriul meu cap, cel de acum, mi-au trebuit încă câteva decenii ca să il regăsesc, noroc că era legat bine de gât, că altfel ar fi fost mai dificil, dacă nu chiar imposibil...Dar, de aceea există alpinişti, din cauză că există munţi, altă explicaţie logică nu rezistă analizei. Dar am învăţat mai ales să îmi potolesc teama de moarte care mă făcea să anunţ la baza traseului, “ stai, să răsuflu de trei ori şi plec”  care a devenit apoi leit motivul ironic al  colegilor şi porecla proprie utilizată de ei în lipsa mea.

          O întâmplare memorabilă mi-a fost prilejuită de o zi de ploaie, care a făcut ca Cheile să fie goale, fără alpinişti, căţăratul pe stînca udă şi lunecoasă nefiind o plăcere pe care să o cauţi cu tot dinadinsul, astfel că în Chei eram numai eu, şi dl S., pe atunci şeful alpinştilor turdeni, care a decedat ulterior surprins de o avalanşă în Făgăraş. Dacă nu greşesc încurcându-l cu altcineva, era în stare să se caţere la liber, fără asigurare, noaptea, la lumina lunii. Nu făceam parte din echipa lui, dar l-am rugat să mă primească să mă caţăr cu el în acea zi, căci reapăruse soarele şi era păcat să pierd o duminecă fără a-l sluji pe Domnul prin pasiunea mea. Nu avea nici el scule aduse de acasă, căci venise doar la “doi mici şi o bere”, dar eu am insistat şi s-au găsit la cabanier căteva carabiniere şi o coardă veche, păstrate de acesta pentru o situaţie de avarie.

Am ajuns la baza unui traseu şi am fost invitat să fiu eu cap de coardă, adică primul care se caţără, preluând asupra mea riscul major. Am spus că nu am mai fost în această postură niciodată.

Atunci e  cazul să încep acum, căci am o ocazie, care poate că este ultima… a fost răspunsul. Nu puteam să dau înapoi şi să refuz, căci eu eram acel ce făcusem invitaţia. Apoi după parcurgerea primei lungimi de coardă am schimbat rolurile, pornind el primul de data aceasta, apoi din nou eu, acum la mijlocul traseului, la jumătatea înălţimii Cheilor. Nu puteam să îi explic că eu am ales alpinismul ca să îmi  tratez fobiile de tot felul, că eram cu un maestru şi acela din echipa adversă. Aşa că, cu gâtul uscat de emoţie, ca în sala de dans cu o fată prea

 atrăgătoare în braţe, am început a treia lungime de coardă.  Am ajuns la un prag, undeva deasupra mea la nivelul şoldului se afla o suprafaţă plană destul de largă dar până la ea, stînca părea spălată şi netedă. Am anunţat pe dl. S, care se afla la câţiva metri sub mine la ultima regrupare, că nu mai am, nu mai găsesc prize. A spus să fiu atent, că sunt acolo cinci sacoşe de prize, doar că unele sunt prize inverse, trebuie să apuc cu mâna stânca pe dedesupt. Dar pragul nu se lăsa abordat decât într-un singur mod, să ridic piciorul la nivelul şoldului, să mă sprijin astfel pe el, ca să ridic apoi tot corpul la acel nivel. Nu era chiar ceea ce făceam zilnic la Mănăstirea Sfântului Atom. Am încercat o dată şi nu am reuşit. Apoi a doua oară. Dl. S, mă urmărea de jos.

 “ Stai, opreşte-te şi ascultă-mă cu atenţie. De câte ori doar încerci şi nu reuşesti, pierzi o cantitate de energie. Dacă doar încerci, la nesfârşit, vei pierde toată energia în încercări. Acum eşti cu mine, dar altă dată cu un coechipier neexperimentat, pe un traseu neumblat, rişti să mori prin epuizare. In situaţia în care eşti, nu mai este suficient doar să încerci. Ori  reuseşti din acţiunea următoare, ori îţi rişti viaţa. Aşa că acţionează în aşa fel, ca şi cum de acţiunea viitoare ar depinde soarta ta,

viaţa ta… “.Am reuşit, dovada este că sunt în stare să vă povestesc acum despre

Maeştrii diferitelor şcoli de arte marţiale aveau obiceiul să se provoace unul pe altul la duel, pentru a-şi demonstra astfel supremaţia stilului lor de luptă şi pentru a dobândi faimă.

Astfel, la una din şcoli, soseşte un maestru vestit al unui alt stil de luptă şi face provocarea protocolară către maestrul local. Acesta nu putea să refuze fără să se compromită, dar a ales varianta să propună ca un elev al său să îl înlocuiască. Procedeul era permis căci, în esenţă se confruntau două stiluri de luptă împreună cu filozofiile lor fundamentale, şi se presupunea că orice elev este o copie a maestrului, care i-a transmis acestuia tot ce ştia, toată ştiinţa sa. Astfel duelul, în care maestrul era reprezentat de un elev al său era considerat complect valabil.

De data aceasta sorţii au decis că maestrul local va fi reprezentat de un tânăr care era începător. Acesta, în ziua premergătoare, îngrijorat fiind că s-ar putea să fie omorât în luptă, s-a destăinuit maestrului propriu, că el cunoaşte bine doar un unic procedeu de luptă şi este înfricoşat de ceea ce va urma. “Atunci, mai ai o zi de antrenament. Iar mâine să lupţi ca şi cum ar fi ultima ta zi din viaţă, ultima ta luptă”. Aşa cum presupun că bănuiţi, tânărul a învins.