Scrisoare deschisă unei prietene melancolice.

           ( epopeea unei raţe fericite)

...era într-o dimineaţă de lungă vară fierbinte, după ce abia mă trezisem. Uşor deprimat. Mi-am spus că nu e un semn bun, să fii debusolat dis-de- dimineaţă. Spre seară, mai treacă-meargă... Dar dacă o începi de dimineaţă, cu greaţa de viaţă... şi o ţii tot aşa...împărăţia cerurilor se ia cu năvală... şi năvala cu deprimarea nu se vujesc. Acesta este un cuvânt arhaic, regionalism transilvan însemnând potrivire, ajustare, care ar fi păcat să se piardă definitiv. Altul la fel de vechi este - corajie, care nu este curaj, ci opusul deprimării, un fel de bună dispoziţie... Ştiam  un remediu simplu, dimineaţa, ca să intri în formă. Este un castravete acru pe inima goală...ca să-ţi tomneşti inima... adică să ţi-o repari, aşa spunea bunica mea...dar dacă nici cu murătura nu am putut rezolva problema...am zis că e cam grav...păi...cât de grav...am reuşit totuşi să mă scol din pat şi să mă îmbrac...deci nu aveam tatană...nu ştiţi...e boala băştinaşilor de culoare din Antilele Engleze...sau Franceze...Trinidad...

Martinica...Guadelupa...un fel de plictiseală de toate celea... opusul ei e stamina, când nu te poţi opri din activitate, dacă nu te leagă cineva de mâini şi de picioare...eu mai cultiv şi starea intermediară în care nu sunt bun de nimic productiv, la modul vizibil, eventual de mers la păscut, cules ciuperci, sau prins fluturi, dar cu capcană cu feromoni, că altfel...să alergi după ei cere efort... dar aşa sunt firile creatoare au nevoie de pauze lungi si dese care aduc succese...Este starea de...aşaa...eram uşor deprimat...

            ...Tristeţi pustii, molipsitoare...

            De ce mă urmăriţi mereu...

... acesta este din volumul de Topârceanu, care a scăpat, fără  fie ros de căţel...fiecare autor, pardon, volum,  cu soarta lui...

   ...Veniţi cu noi...

      Să dăm în câine cu-n pietroi...,

şi mi-am zis, că, dacă mă plimb,  fără nici o altă preocupare, decât pura contemplare, într-un loc unde nu am mai fost demult, o să îmi revin...Cel puţin să îmi acord o şansă...timp aveam...sunt milionar de timp… ba chiar miliardar în unele ore, depinde cum îmi fluctuează acţiunile la Bursa Timpului…

Şi astfel, am fost la lacul din centrul oraşului.

Aici am mâncat ceva, senvici cu salam de soia, mai precis,  şi am observat oamenii din jurul meu. Şi , ori eu eram pus pe interpretări pesimiste, ori erau ei înşişi noi surse de scufundare în abisul fără de fund...O să îi descriu pe rând.

 Câţiva bătrâni pe la 70 de ani, care îşi aşteptau moartea, să vină să îi ia. De ce o aşteptau în parc şi nu în altă parte nu am putut să mă lămuresc şi nu ar fi fost politicos din partea mea să le pun asemenea întrebare...

...Ştiu că o să mor la Paris într-o seară...

Nu mă întrebaţi din ce poet e versul ,că nu îi ţin minte chiar pe toţi după nume...doar că era un latin sau spaniol, sau cam aşa ceva, că ăştia comit cu predilecţie rime cu tenebre şi macabre...dar pensionarii din parc, se  vedea clar că îşi masacrează timpul, se gândesc la mai nimic, că nu au cu ce să îşi umple zilele meschine, ca în teatrul absurd... vine Godot...sau nu vine...Nişte îndrăgostiţi care păreau plictisiţi de căldura de 30 de grade şi probabil de relaţia lor... Schimbau din când în când câte o replică şi se uitau fiecare în altă direcţie...iubirea şi prietenia sunt flori rare, rare şi nu apar decât rareori din senin... şi durează doar dacă sunt cultivate timp îndelungat. Dar aceştia parcă puneau la cale o despărţire... fiecare cu gândurile lui...fără nici o amprentă reciprocă a unuia asupra altuia...o să mă întrebaţi cum am văzut sau simţit toate astea... când sunt deprimat sunt mai sensibil şi aud sau simt gândurile celor de lângă mine ca un vuiet al unei scoici mari şi goale, ghioc, când  o pui la ureche... iar pe ecranul interior al minţii văd un caleidoscop...ca să nu mă preocupe  propriile gânduri le prefer pe ale altora...

       ...Hei omule făcut

         Din rumeguş şi lut,

         Nu tulbura cu gândurile tale

        Tăcerea sferelor astrale...

     ( poet anonim, nu eu)

        Nu era nimic să mă facă să mă simt mai vesel... depresia se repară cu mişcare, amor fizic, la care mai nou i se spune sex, alcool sau medicamentele de speţă... aşa spune teoria...sunt foarte bun la teorie...dar tristeţea aceasta nu voiam să o răpun cu mijloace externe...să laşi lucrurile, sentimentele să treacă prin tine... fără să te atingă...vei ajunge astfel la începutul lor...înţelepciune moda chinezeşte ...chinezească antică...cu mintea goală fără gânduri...dacă ai obsesii de ele poţi scăpa... uneori... dar de tristeţea fără de motiv... senzaţiile interioare preced gândurile şi formează un fundal...pe care îl poţi controla sau nu…poţi să joci teatru... dar nu faţă de tine însuţi...nu pentru mult timp…

....   De vrei să-nfrunţi infernul bărbăteşte,

      Cu mine vin' pe' ntunecata cale

      Din adâncimile fiinţei tale

     Se zbat acolo trei damnaţi, priveşte...

(M. Codreanu)...am zis să o accept ca atare, tristeţea, că nu mă putea dovedi prea uşor, pe banca văpsită în culorile naţiunii de un  primar exagerat în interpretarea codurilor de marcaj a clanurilor, care împroşca culorile naţionale peste tot, cu aceeaşi largheţe cu care unele animale îşi delimitează teritoriul cu secreţiile proprii...

...Mergând în parc, de agrement,

Îmi tot spuneam adeseori

Decât o bancă' n faliment,

Mai bine o bancă în trei culori...

( Z. T.)

 Nişte studenţi cu cărţi noi cumpărate în mână, care se uitau la ele şi le răsfoiau de parcă ar fi uitat sa citească, în vacanţa de vară... sau  nu ar fi ştiut niciodată...vorba aia... se uitau ca pisica la calendar...Câţiva turişti din afara oraşului sau a ţării...care făceau fotografii şi încercau să găsească ceva care să îi amuze dar nu  păreau să vadă nimic atractiv... efectiv nimic...câţiva localnici care se plimbau cu barca pe lac, dar cu aşa figuri plictisite...mă întrebam pentru ce s' au mai sculat dimineaţă şi străduit să se deplaseze până aici…copii din bărci aşa de lipsiţi de vlagă de te apuca plânsul dacă te uitai mai mult la ei.Mi-am amintit cum, la sosirea mea în oraş, am plimbat  tot aici, o tânără studentă cu barca...

  ...Trecut' au ani ca nouri lungi pe şesuri...

 ...eu tot încercam să îi fredonez canţonete sau să îmi amintesc ceva poezii romantice...dar ea nu mă asculta...observase că am o gaură în pantaloni...se tot uita acolo  şi chicotea...un salvamar  tânăr îmbrăcat neglijent a  rupt monotonia generală sărind îmbrăcat în apă să se răcorească, dar înota aşa de firav şi lipsit de vlagă de parcă ar fi avut 100 de ani. Apa era plină de alge verzi, printre care se fofilau câţiva peştişori sau mormoloci, pe care, de obicei, când îi observ, mă fac să mă simt solidar cu restul vieţii de  pe terra...acum se mişcau prin apă aşa de anemic de parcă li s-ar fi administrat calmante la spital... nişte statui vechi de o sută  de ani, ciobite ciopârţite şi ne reparate ale unei fântâni arteziene din care curgea un firişor de apă, de parcă plângeau. Restaurantul în aer liber nu avea decât câţiva clienţi, de parcă ar fi fost criză economică...depresie economică...

Poate era prea cald şi toţi erau amorţiţi din cauza aceasta.....Poate că eu mă aşteptam să văd sau să găsesc  ceva plăcut şi relaxant şi din cauza micro depresiei mele interpretam totul în negru. Se poate spune şi aşa......Dar de mult nu mai văzusem o colecţie de atâtea lucruri şi persoane deprimante şi nu puteam să le trec cu vederea. Îmi mai rămânea să închid ochii, să nu mai vreau să văd ce în jurul meu.... Mă gândeam, eu am motivele mele, cu care am venit de acasă, să fiu deprimat azi, dar toţi aceştia ce au...or fi pete pe soare azi...sau Spiritul Locului, sau Zâna Apelor, Ialo, le joacă la toţi o festă...De ce sunt trişti toţi...Mi-au făcut totuşi un bine, indirect şi inconştient...în contrast cu toţi aceştia, am reuşit să văd mai clar un aspect foarte tonic şi plin de viaţă. A  fost ceva care m-a impresionat  pozitiv si a anulat toate sentimentele mele negre, dar mi-au trebuit câteva ceasuri bune, în care am revăzut înregistrarea video a  întâmplării, fac totdeauna două înregistrări, una pentru siesta de seară şi una pentru arhivă, să îmi dau seama cât de valoros a fost pentru mine să merg în parc ,ca să îi găsesc semnificaţia....

Pe lac erau câteva raţe sălbatice. Înainte să mă decid să  plec, cei din bărci, cu deplasările lor le-au determinat sa se apropie de malul unde mă aflam, încât le-am putut observa mai bine. Doar când au ajuns la câţiva metri de mine  mi-am dat seama că erau o familie, mama raţă, cu 4 pui, destul de mari acum. Era clar că puii erau prea mici ca să poată  zbura, deci se născuseră pe insula din mijlocul lacului, aici în centrul oraşului.

Deci raţa nu se afla întâmplător, ocazional pe acel lac, aceasta era casa ei, aici depusese ouă în acest an, aici făcuse pui, aici îi va învăţa să zboare, de aici va pleca la toamnă înapoi în Africa la iernat....conducându - şi puii pe tăcute pe apă şi îndreptându-i încet spre centrul lacului, de unde se îndepărtaseră din cauza bărcilor, părea o doamnă  foarte calmă şi înţeleaptă, cu mişcări domoale si elegante, mi-a adus aminte de raţa lui Arghezi...

            ...N' a ajuns ca să înveţe

            Şcoala, cel puţin primară,

           Că acum la bătrâneţe

           Ajungea şi profesoară...

 şi puii o urmau cu încrederea pe care o acordă orice pui mamei lor, cu atitudinea " lângă mama ne simţim  în siguranţă, mama ştie ce face..." Familia inspira liniştea şi siguranţa unei existenţe aşezate şi a unui prezent şi viitor precis şi bine determinat. Dar semăna atât de tare cu o raţă  domestică, de curte, încât m-am emoţionat, şi nu vroiam să recunosc evidenţa de a avea în faţă o raţă sălbatică...animalele care trăiesc printre oameni dobândesc umanitate...şi reciproca e valabilă...până atunci depresia mea avea printre altele în componenţă un vid emoţional...o uscăciune...eram uscat de căldură şi de soare şi uscat din lipsă de emoţii...eram sec...sec, nu securist...dar vederea păsărilor m-a trezit...şi am simţit nevoia să comunic cuiva noua mea emoţie, care semnala sfârşitul perioadei triste...Plânsul şi tristeţea se referă la emoţii care nu pot fi împărtăşite în totalitate, care se consumă în interior. Emoţiile stenice, râsul veselia trebuie să le împarţi cu cineva, altfel nu se poate, esenţa comunicării umane este bucuria, dar noi uităm asta, de cele mai multe ori. Când sunt deprimat simt nevoia sa fiu singur, ca să îmi încarc bateriile…Acum mă durea în continuare sufletul, ca după o partidă de plâns lungă de o zi...când nu mai ai lacrimi, că au secat şi ele...amintiri din copilărie.... în lectura autorului...dar din cauza păsării îmi revenisem deja, nu mi-am dat seama conştient şi imediat  de schimbarea apărută în starea mea de spirit... calitatea realului este de a fi totdeauna cu un pas înaintea gândului...lângă mine era un pescar mai în vârstă, îmbrăcat cam neglijent, aproape zdrenţăros, poate că nu avea o femeie lângă el, acasă, în mod evident sărac, care pescuia ca să se distreze dar, în mod sigur, dacă ar fi prins ceva  peşte ar fi avut ce sa mănânce la cină. Aşa cum arăta, în condiţii normale nu aş fi fost înclinat să stau cu el de vorbă... Dar era cea mai apropiată persoană de mine şi trebuia să vorbesc cu cineva, să comunic, să îmi exprim uimirea.

Pentru că părea că nu este pentru prima dată la pescuit pe acel lac, şi pentru că mi-am închipuit că mai văzuse raţa si probabil era pentru el o privelişte familiară, l-am întrebat, " este aceasta într-adevăr o raţă sălbatică....El mi-a răspuns că da...înseamnă... că a  venit din Africa, şi s-a oprit aici exact în centrul oraşului, şi nu în altă parte, pe acest lac şi aici a hotărât să îşi întemeieze  căminul, să facă aici pui... Nu numai atât ,mi-a răspuns el, dar eu vin aici să pescuiesc în fiecare vară...nu pare un loc bun de pescuit aşa că nu am concurenţă, dar dacă am răbdare tot mai prind câte ceva...şi e linişte şi la pescuit liniştea care ţi se aşterne în suflet este mai importantă decât peştele prins...eu sunt catolic şi la noi in catehism scrie că pescuitul sportiv nu este lucru manual, asta, ca să nu îi împiedece pe enoriaşi să pescuiască dumineca...un pescar face mai puţine rele ca alţi oameni, căci are un suflet mai liniştit...  Raţa  aceasta vine aici în fiecare an....de 13 ani...

Am înţeles de ce era singura fiinţă lipsită de depresie de pe lacul din centru, excepţie făcând poate pescarul pe care tocmai îl cunoscusem.

În fiecare an făcea  4000 de km  dus întors până în Africa şi înapoi, cu mijloace proprii şi mişcarea ajută la buna dispoziţie...avea o reşedinţă în

pe insula din centrul oraşului unde nu îi deranja nimeni puii, pentru ca aici nu sunt animale de pradă şi  nici vânători...avea în mod sigur o reşedinţă echivalentă undeva in nordul Africii, unde se simţea bine şi în siguranţă, deoarece reuşise să supravieţuiască timp de 13 ani. Avea un soţ fidel care făcea în fiecare an aceeaşi călătorie cu ea. Avea pe undeva prin zonă un cerc de prieteni cu care se reîntâlnea  în fiecare primă-

vară şi toamnă, să formeze un stol să poată migra mai uşor şi în siguranţă. Avea în fiecare an o serie de copii care îi proiectau genele neamului ei, ale strămoşilor peste timp, încât era nemuritoare.

Avea norocul să i se cureţe lacul în fiecare vară dar nu prea tare, încât găsea suficienţi peşti şi mâncare în zona  oraşului şi seara în jurul restaurantului de alături. Învăţase să se mişte cu eleganţă şi să îşi păstreze silueta, ca sa poată zbura cu mijloace proprii mii  de  km  peste Mediterana. Fusese înzestrată cu instinctul călătoriilor. Călătoriile erau normale, făceau parte din viaţa ei, de la vârsta de un an.   Dacă ar fi rămas pe loc ar fi îngheţat de frig, iarna.  Nu ştiu precis cât trăiesc raţele  sălbatice dar aceasta nu părea să fi îmbătrânit şi nici nu părea să iasă vreodată la pensie, sau să se plictisească, sau sa facă o depresie. Am văzut o raţă fericită. Avea două aripi , 4 pui, un lac şi o insulă proprietate personală, în total două  reşedinţe în două continente diferite. Şi îi păsa prea puţin sau chiar deloc, de turiştii, bătrânii, îndrăgostiţii, studenţii sau copiii de pe mal sau din bărci...Cu instincte şi comportamente dobândite de specia ei în zeci de mii de ani,pe care le urma cu sfinţenie, fără să pună la îndoială în nici un moment eficacitea lor, era perfect adaptată vieţii moderne.  Cu 40000  de km de călătorii aeriene, şi cam 50 de copii pe care îi crescuse şi îi  educase până azi, merita respectul meu şi toata consideraţia pe care pot să o confer unei raţe sălbatice...

       Eii, dta când iţi scoţi aripile de la reparaţie capitală...când slăbeşti puţin ca să fii bună de zbor...când vii să iei o lecţie de curaj şi viaţă

nobilă  de la o biată vietate   de 2,5 kg  cu pene de culoare albastră cenuşie... eşti mai puţin deşteaptă sau mai puţin dotată ca ea...parcă ai fost şi pe la ceva înalte şcoli înalte...cumplit meşteşug de tâmpenie...sau au suferi de nostalgia secolului care tocmai a trecut…

      ... Ţi-e teamă ? Luna-i sus şi morţii

         Ştiu călări de zor.

       Ţi'e teamă pentru ei, frumoaso ?

       O, lasă morţii în ale lor !...

     ( W. Scott)

... nu simţi că te aşteaptă undeva insula unde vei avea o a doua reşedinţă, cu prieteni cu care să zbori spre alte orizonturi...oare nu eşti în stare în viaţa asta de isprăvi nici cât o raţă sălbatică...nici măcar atât…oooh...vai şi vai...