ca mine, probabil un creştin pe patru roate care vine la beserică de trei ori pe secol, în cărucior la botez, cu limuzina nupţială şi cu dricul egalitar, şi de Paşti tot ne-am fi întâlnit şi vă spuneam altă poveste. Şi dacă fizica nu mi se părea prea seacă la prima degustare, nu mă întâlneam cu grafologia. Şi dacă nu mă întâlneam cu grafomagia, nu aveam nici o şansă să fiu invitat de dra R în Casa Pătrată. Dar dvs nu aveţi răbdare nici un pic. Credeţi că, şi vi se pare. Treaba voastră.

Eram în liceu când se lansase primul satelit artificial al pământului. Isprava fiind a sovieticilor, acesta s-a numit sputnik. Era în acelaşi timp o victorie a lor în războiul rece, pe care ziarele româneşti au sărbătorit-o şi ele, la comandă, în ediţii speciale, tipărite cu 24 de ore înainte de eveniment, pregătite pentru lansare. Când am fost anunţati solemn de mirabila iscusinţă, eram în pauza de ora zece şi învălmăşeala care ne-a cuprins a fost aşa de mare, încât profesorii nu au mai reuşit să ţină ore normale în acea zi cu noi. Le trăgeam pe fete, colegele noastre, de codiţe, ne trimeteam bileţele aruncându-le în zbor prin clasă, purtate de mici avioane din hârtie, izbucneam în râs fără motiv. Şi auzeam cum robotul de pe satelit făcea bip, bip, şi şlagăre apărute aşa zis spontan ne aminteau că am trecut în era spaţială, cosmică. Vizitam expoziţii, tot sovietice, în care ne minunam de un televizor color şi de o cameră video care ne filma, încât ne puteam viziona imaginea pe loc, pe un ecran alăturat, şi ascultam twist şi rock pe un mic aparat de radio cu tranzistori primit de un coleg de la unchiul său din Germania de Vest. Eram o clasă de realişti dintr-un liceu de cartier de la marginea oraşului, dar Tibi , Dinu şi eu, luam câte premii puteam la olimpiadele de mate şi fizică, unul din noi a luat şi premiul întâi la Moscova într-un an, şi am ajuns pe ţară chiar şi la olimpiada de română în anul cînd se comemora Alexandrescu Grigore, depăşindu-le pe domnişoarele cu pretenţii, pile, meditatori şi relaţii de la liceele cu tradiţie din centru. Iar pe umanişti, care nu erau în stare să înveţe matematică, îi dispreţuiam. Aceştia urmau să devină ziarişti, profi de română sau medici, cu scuza că, capul lor nu servea matematică, sau servea, dar nu intra în el deloc, nu încăpea. Se construiau pe atunci, Sala Palatului la Bucureşti, Barajul de la Bicaz, şi marile combinate la privatizarea cărora s-au cam îmbogăţit prin furăciune baronii post revoluţionari. Cântam - Veniţi cu noi, pe şantiere-, şi -Macarale,râd in soare argintii -, şi -Construim socialismul în ţară,... întreceri,întreceri, ciocane şi seceri -..., şi visam la energia atomică şi la călătorii interplanetare, rezolvam săptămânal probleme pentru gazeta matematică şi fizică şi eram convinşi că ştiinţa va învinge, nu ştiam ce anume va învinge, dar ştiam că o va face, iar noi vom fi generaţia de eroi care vor învinge împreună cu ea. Aşa că ştiam, eram siguri, vom fi, vom deveni ingineri. Dar pe mine orele de politehnizare în fabrici mă dezamăgiseră, eram stângaci la propriu şi la figurat, şi tufă la desen tehnic şi artistic, lucrările temă de casă la această materie mi le făcea sora mea, şi uleiul şi şpanul de la strung mă bântuiau noaptea în coşmaruri groteşti amestecate de coada unui pisoi negru ce simboliza probabil pe Cel Necurat. Aşa că, pentru a rămâne în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi a scăpa de fabrică, m-am decis să devin fizician. După o vară în care am învăţat pentru examenul de admitere atât de intens încât toamna inima îmi bătea zăpăcit, bramburit, nu mă regăseam printre cei admişi din motivul că eram primul pe listă, poziţie în care nu mă gândisem să caut.

Apoi am început un periplu asistat de profesori, prin fizica matematică, mai ales în primii trei ani , care mi s-a părut foarte sec şi aspru. Visam ziua şi noaptea matrici, tensori, multivectori, spinori si alte spaţii cu ' şpe dimensiuni şi mă plimbam prin lumi virtuale cu simboluri cu indici inferiori şi superiori şi năzuiam să invent eu însumi o fizică nouă , ideal la care nu am renunţat încă. Dar austeritatea , ariditatea acelor câmpii abstracte genera nevoia să o complectez cu ceva uman , legat de om şi de viaţă.

Aveam la dispoziţie fişierul bine dotat chiar încă de pe atunci, al Universităţii de Vest , noi îi spuneam şi - Sorbona în cucuruz- , doarece fusese un moment în care era vecină cu nişte culturi de epocă, se cultiva la pătrat, tot după moda sovietică sau miciurinistă, sau cam aşa ceva, iar pe peretele exterior lateral, înalt de 10 etaje, fără geamuri, dintr-un mozaic proletcultist, realizat în stilul realismului socialist, în care istoria naţională se baza toată pe lupta muncitorilor, cu mâinile îndreptate sugestiv, ne îndemnau, Nicolae Bălcescu spre bibleoteca de la etajul 9 iar Ana Ipătescu spre Groapă... poate că i-am încurcat inversat, au trecut nişte ani de atunci..., dar, dacă treceţi pe acolo, faceţi dvs corectura..., deci, spre Groapă, o cârciumă de sub podul de lângă Poli, unde chelneriţele erau înţelegătoare cu viitorii savanţi şi îi ajutau uneori să îşi rezolve problema fecioriei întîrziate..., şi nu ştiam încă nimic de CZU - Clasificarea Zecimală Unitară , dar răsfoiam fişierul la întâmplare, ca să găsesc capodopere achiziţionate de la anticariat sau de la nobili şi foşti moşieri scăpătaţi, jefuiţi de comunişti,...am fost şi eu şi aşa ceva, hororis causa...,am comis chiar şi odioase ode omagiale...

...iar în surdină, la prietenii de prieteni, la amicii de amici, dar nu din cei care

Că mâine ieşi la pensie şi mori...

ceva... nu prea cred eu că mai există specia...ma, chi lo sa...dar puteţi să mă credeţi, erau vremuri eroice, înfocate, înflăcărate, inflamate chiar...cu raportări umflate a producţiei de grîu la hectar, cu decreţei...dacă nu aţi auzit de ei, priviţi casetele cu revoluţia, o să-i videţi pe cei ce au fost înţărcaţi cu Bălgar TV, Duna TV, Radio Şanţ şi salam cu soia...mâncam o dată la cantina studenţească, şi tineri de tineri cu creierele încinse de pagini memorate la iuţeală citeau silabisind un anunţ care anunţa că studentele gravide au voie să mănânce în sesiune de la ghişeul sportivilor, ca să nu fie obligate să stea prea mult în picioare, şi comentau că ...deh...e un sport şi ăsta... dar... parcă am început, aici , pe loc, un tratat de arta divagaţiei ca tehnică literară...dar parcă asta e o chestie cu Lawrence Sterne... dacă e cineva de la filo care citeşte, îl rog să confirme... că nimic nu-i nou pe frontul de Est...aşa deci... spuneam despre volume care le vindeau pe atunci ca să aibă ce mânca, când nu le ajungea salarul de măturători de stradă. Şi răsfoiam albume de artă cu nuduri, reviste din vest, şi cărţi cu Don Quichote ca să am subiect de conversaţie cu filoloagele care aruncau cu mici obiecte în mine de la etajul doi, când treceam pe aleea dinspre Bega. Eu mă făceam că fac curat în jurul meu şi îndepărtam ostentativ cu pantoful bucata de cretă albă spre marginea trotuarului şi treceam mai departe, fără măcar să îmi ridic privirea din politeţe să salut fecioara ce o aruncase ca să mă asmuţe. Unele din acele dudui cred că mai oftează şi azi după mine, şi reciproc, căci le mai comemorez uneori noaptea, dar atunci nu aveam timp de ele, căci iubita mea era fizica. Nu numai ea, dar asta este altă poveste, care nu încape aici şi nici nu vreau să o spun. La nimeni. Dar altminteri sunt un bărbat constant. ( Fetelor, feriţi-vă de un bărbat constant, că se anulează la prima derivare).

la litera M am găsit o carte de grafologie. Şi având eu un scris urât, de stângaci convertit pe dreapta, că de aceea m-am apucat de stenografie, să pot să îmi iau cursurile, să termin faculta, şi o sete de cunoaştere a oamenilor, mai ales a fetelor, la acea vârstă, plus oarece timiditate, cam multă, am găsit în acea carte o modalitate de a mă apropia de ele, fără să le dau impresia că le fac curte. După o lecturare sumară a acelei cărţi, în care s-a lipit totuşi ceva din acea ştiinţă de mine, că aveam deja oarece formaţie de intelectual, şi memorie vizuală cât să încapă în ea Bibleoteca Congresului American, m-am lăudat că eu ştiu să analizez scrisul de mână şi să descifrez caracterul omului, din el. Şi am început cu idioţenii simple , că dacă pui punctul pe litera i, eşti serios şi disciplinat, dacă pui barele hotărât pe litera t eşti o fire plină de voinţă, ş.a.m.d.

Dar cum ştiinţa mea nu avea un suport tehnic prea dezvoltat, trecusem doar sumar şi fugitiv prin acea carte, a trebuit repede să devin creator, ca să reuşesc un discurs închegat referitor la persoanele cu care stăteam de vorbă. Nu voiam să par neserios, ca să pot discuta sobru şi la obect, lipsa de cunoştiinţe tehnice reale m-a făcut treptat, fiind şi încurajat de clienţi, să îmi dezvolt intuiţia. Şi am trecut treptat de la grafologie la grafognozie, la grafologia intuitivă. Am hotărât să păstrez această ocupaţie la nivel de hobby, ca să am prin ea o destindere intelectuală şi o satisfacţie psihologică compensatorie pentru meseria mea prea tehnică. Sigur, nu este o ştiinţă exactă , dar nici psihologia nu este prea exactă azi, nu prea... Mai întâi are un subiect iluzoriu, sufletul, iar apoi cam multe orgolii să şi cunoască ceva ce nu există, şi apoi se miră când o desfiinţează vreun Ceaşesscu, care fie vorba între noi, ştie el de ce o face, căci totul se întâmplă aşa cum trebuie pe lumea asta, chiar dacă ne noi ne lamentăm în laminor... la minor, am vrut să spun... Dar eu , prin antrenament treptat am reuşit mici succese de salon, în discuţiile de cabană. Astfel fiind provocat, din nevoia de a satisface setea de miracol a clienţilor am reuşit şi mici treburi care azi se numesc remote viewing, adică vedere la distanţă fără telescop, radar şi periscop, ca de exemplu să vizualizez culoarea şi dispunerea petelor de pe blana unei pisici care era membru marcant al unei familii sau să descriu culoarea părului, forma pantofilor agreaţi, mersul legănat sau crăcănat ce la inimă m-o secat, sau culoarea hainelor preferate ale unor persoane la care le văzusem numai scrisul de mână sau semnătura.

trebuia să facă faţă şaradei, să găsească printre mândrele din anturajul lui de acasă pe cea care îl provocase astfel epistolar, să îi poată răspunde. În acest caz, după ce îmi formasem o mică faimă de specialist, cartea poştală îmi era adusă mie spre analiză, iar eu din acest material sumar, reuşeam să descriu cam cum arăta fata, forma corpului, culoarea părului, preferinţele vestimentare, îi descriam familia şi starea materială, locuinţa, părinţii şi stilul lor de viaţă într-o manieră satisfăcătoare , până când colegul reuşea să identifice cu suficientă claritate zâna cu pricina. Sigur că am avut şi eşecuri, am mai spus , ceea ce făceam nu era o ştiinţă exactă dar performanţele erau deseori şocante chiar şi pentru mine.

Iar explicaţia psihologică simplă este că, atunci când mă concentrez foarte tare asupra problemelor unei persoane, mă identific foarte mult cu ea, şi reuşesc să resimt viaţa ei ca fiind viaţa mea proprie, iar dacă o doare colecistul, resimt şi eu o mică durere în zonă, de exemplu, am citit că şi psihanaliştii păţesc uneori la fel. Şi cum toată lumea are un nas, doar că unii îl au mai lung, dar nu toţi au simţul mirosului la fel de bun, iar alţii au nas ascuţit, de câine poliţist, sau de poliţist însoţit de un câne, căci ăla măritat trăieşte ca un câine şi moare ca un om, iar burlacul trăieşte ca un om şi moare ca un câine, dar moartea nu doare, de aceea se spânzuresc, defenestrează şi se singurucid o droaie în lumea civilizată, cam unul pe minut, iar dacă ieşi pe stradă distrat, şoferii trebuie să facă eforturi să te ocolească, ca să nu te plătească ca nou, restul este o problemă de antrenament şi preocupare continuă, iar cum fotbalul şi telenovelele nu mă pasionează, dacă mă concentrez la problemele altora, le uit temporar pe ale mele si reuşesc să fac astfel o economie zilnică de câţiva neuroni, ca rezervă pentru un viitor mai îndepărtat, care vom vedea cum va fi, cei care veţi mai trăi să citiţi ce îmi va mai puia atunci mintea.

Cu anecdote din relaţiile cu clienţii mei aş putea umple un mic volum de opere alese dar, pe lângă aspectele amuzante sau didactice care ar putea rezulta, am implicit responsabilitatea discreţiei. Totuşi, sau, cum ar zice Ion Luca ( Caragialis) -însă-, sau, - aşadar-, ca să nu duc eu cu mine totul în zona de unde se îngraşă şi se împing panseluţele în sus, o să relatez aici câteva episoade nevinovate. Dacă cei cei sunt eroii acestora, se vor recunoaşte cumva în ele, îi asigur astfel de nemurire certă în istoria lătrăturii române, şi, sper, mă vor ierta, cel puţin postum, aşa cum obişnuieşte de obicei la parastasul unei celebrităţi.

Iar mă enervaţi cu întrebarea, ce legătură are sputnicul cu Casa Pătrată, foarte, şi mult prea pătrată. Ba are, că dacă nu era sputnikul, eu nu dădeam la fizică, dacă nu mi se părea fizica seacă, nu mă ocupam de grafologie, adică de oameni, adică de fete, şi nu mă întâlneam cu Casa Pătrată unde am întâlnit fizica milenilul trei, pe care, dacă fac rost de ceva bani , pun pe băieţi ceva mai tineri ca mine să o scrie. Iar fizician am fost, acum îmi amintesc, că un mic aparaţel conceput de mine a fost zvârlit şi el în spaţiu la Baikonur. Sputnik, cam aşa se traduce, zvîrlit. Multe mai face omul, şi nici nu ştie de ce, până e prea târziu.

Dar, să ne imaginăm muntele puţin înainte de erupţie. Solul se cutremură şi se aud huruiruri şi bubuituri înăbuşite, înfundate...şi animalele o iau la fugă în jos...Dar să revenim la un moment îndărăt...parcă e prea linişte dar se simte ceva miros în aer, parcă a pucioasă...a iad...să revenim şi mai înainte...nu se simte nimic, dar parcă pluteşte ceva prin aer, parcă e aerul mai dens ca de obicei şi dacă te întâlneşti prin pădure cu vre' un animal acesta se uită ciudat la tine...cum ciudat..,păăi ..aşaa...ca şi cum ar fi într-un vis...ca dimineaţa când te trezeşti prea brusc când sună ceasul deşteptător, şi n-ai nici un chef să mai mergi vreodată la serviciu...

...dar eu nu vorbesc aici despre luptă, despre lupta ca cotonogeală, ci despre acele momente înainte să înceapă...Dacă nu aţi fost acolo, puteţi să le simţiţi... Să simţi că mai ai de trăit poate cinci minute...,nu poate, ci, NUMAI cinci minute...puteţi să simţiţi...

Aţi citit O Mie şi Una de Nopţi...Şi despre djinnul, duhul terorist arab, închis cu dop într-o sticlă , care, dacă îi dai drumul se lăţeşte cât orizontul deşertului, ca ciuperca de la Bikini, şi face, poate face un prăpăd cât bomba cu neutroni...După ce i-ai dat drumul lumea nu mai e la fel ca înainte. Şi nu i-ai dat încă drumul, dar ai început să scoţi dopul, nu simţiti nimic din ce urmează...chiar aşa de nesimţiti sunteţi... Acum analizaţi-ză trăirile, combinaţi, amestecaţi, suprapuneţi. Muntele gata să explodeze, câmpul de luptă dimineaţa, djinnul din sticlă înainte de eliberare. Aveţi onoarea să vă prezint pe dra R. Cam aşa ceva am simţit când am văzut-o. Cam 28 de ani, necăsătorită şi necopii.

Când i-am analizat scrisul am spus...la partea sentimentală sunt ceva probleme...Ea, nuu , că nu se poate...iar eu...mi se pare că, dacă aţi avut ocazia să vă împrieteniţi cu cineva şi se părea că vă veţi căsători repede, totdeauna a apărut un eveniment neaşteptat, straniu de ciudat, care a întors totul pe dos şi a a anulat relaţia...gazda noastră, dna C. a început să râdă, iar ulterior mi-a relatat că ultimul logodnic al drei R. şi-a cumpărat o tânără căţea de lux şi ajunsese, cu veterinar, coafor, dresor şi plimbarea de seară să acorde mai mult timp patrupedei decât bipedei, dra R, care a decis să rezolve drama în trei, cu un picior în fund aplicat celorlalţi doi, cuplului bestial.

Asta mi se întâmpla tot prin anii ' 80, într-un sfârşit de decembrie. Pe la Sfîntul Ion, mă sună dna C...că am impresionat-o ff tare pe dra R. Că aceasta simte nevoia să mai discute cu mine...că îmi transmite să o sun...să o caut...că mă invită la ea... iar de ce...păi de asta.... să mai discutăm...că poate o pot ajuta în situaţia ei...să o ajut să găsească o soluţie... Şi am ajuns în camera drei R., la ea acasă. Stăteam la o masă lungă unul în faţa altuia şi conversam liber, fără o ţintă anume. Sigur că aveam o direcţie, să descopăr de ce nu se poate ea mărita, dar un asemenea subiect se abordează mai bine din lateral decât din frontal.

Am o calitate care mă ajută deobicei. Orice fac , încep cu mine însumi. Există un calm fizic, al muşchilor, un altul al creierului şi, al treilea, al valorilor, să reuşeşti să abordezi problemele fără dorinţe personale, să nu tulburi fenomenele cu personalitatea ta. Dacă eşti detaşat şi neimplicat, poţi să observi mai uşor. Mintea tânără, a copilului care abia s-a născut. Sho Shin. Desigur că descriu o situaţie ideală, dar aşa fac eu, cât pot de tare. Astfel, încerc să simt semnalele din eter. Să percep orice, oricât de minuscul şi insignifiant ar părea. Nu a trebuit să aştept mult. Am fost cuprins de o senzaţie nouă şi necunoscută de iritare. O mie de sirene imi sunau în urechi, o mie de ţânţari îmi mâncau pielea, o mie de lipitori se înfruptau din hemoglobina mea, şi o cămaşă de fier îmi strângea corpul. Dar sirenele îmi erau cele mai nesuferite. Şi toate astea la limita suportabilului. Am căutat sursa enervării. Putea fi un raptus cu sursă endogenă dar, nu , era ceva venit din exterior. Am fost foarte atent, nu dra R. , nu ea era sursa, am baleiat cu privirea şi cu radarul de alertă de luptă cu indicativul Cărarea şi Valea, camera şi restul casei. Sursa semnalului nu era localizată, era difuză, nu un obiect din casă, ci CASA, ea însăşi , toată casa emitea semnalele insuportabile...Treptat senzaţia s-a diminuat în intensitate şi a făcut locul unei idei, unei propoziţii. Mama era divorţată de tatăl fetei. Dar idea nouă izvorâtă din semnalul enervant din eter era că , mama mai fusese căsătorită cu altcineva, un domn , W. , în tinereţe şi că acel cineva, plus CASA, au un rol, o implicare, în problemele cu care se confruntă

dra R. , când vrea să se mărite şi nu reuşeste. După 5 minute de la revelaţia mea, apare mama care confirmă că dl W., înainte să se despartă definitiv şi să plece a spus...lasă că o să vezi, dacă nu te-ai putut înţelege cu mine, nici un alt bărbat nu va mai încăpea în CASA aceasta... Prognoza , sau blestemul a funcţionat. Al doilea soţ a apărut, a venit pe lume dra R , soţul Nr 2 nu a reuşit să rămână in casă şi a plecat. Acum venise rândul drei R să îşi găseacă un bărbat.

...acum îmi aduc aminte când a apărut fenomenul...exact când, pentru o fracţiune de fracţie de gând neformulat în alfanumeric, în limbaj de asamblare, în cod maşină de făcut copii , m-am uitat la Dra R. ca la o femeie, am păcătuit cu ştiinţa şi cu neştiinţa , ar fi zis Ieşua Messia, dar zic şi eu, că cine nu a păcătuit niciodată astfel şi nu este jugănit, să ridice piatra şi să deie în mine...

Apoi am întrebat dacă nu au chemat vreodată un preot să facă o sfeştanie, să sfinţească casa. Ba da. A sosit preotul a aşezat pe masă o cruce, o lumânare, cartea de rugăciuni şi Biblia. Apoi a încercat să aprindă lumânarea. Că nişte chibrite şi o lumânare romînească nu se aprind, nu e mirare, dar preotul s-a speriat şi a făcut din cauza asta o slujbă fără efect. Şi mie mi se pare că nu eşecul cu lumânarea l-a speriat ci senzaţia pe care am simţit-o şi eu...

Ar fi fost o soluţie ca fiica să o părăsească pe mamă şi să se mute cu viitorul soţ altundeva..Dar cum să o părăseşti pe mama, care la 28 de ani îţi face toată gospodăria şi îţi aduce dumineca la ora 12 micul dejun la pat...şi mai ales, cum să părăseşti CASA, care în ziua de azi este aşa o mare avere...

noi sunt copii la indigo şi la xerox, ai celor vechi. Titlurile academice şi universitare se acordă de cei vechi. Ca să fie înţeles Einstein, a fost necesar să moară generaţiile de fizicieni vechi şi fasoliţi, şi două hecatombe de samurai răpuşi de ecuaţia lui mult prea fierbinte. Şi dra R. va muri probabil nemăritată şi neiubită de vreun bărbat. De aceea susţin sus şi tare, cărţile de fizică trebuie rescrise din rădăcină, din doască în doască. Kokava ero kokava tua, te igo te itu te aku aku erua. In polineziană în original.

...noo...şi aşee...prin anii ' 80... nu ştiu cum se face, dar acuma văd că îmi dau seama, toate alea chestii faine mi s-au întâmplat prin anii

' opzeci, şi de atunci... pauză...nu'şce naiba e cu chestia asta... da nici nu mai ştiu bine, şi nici nu are importanţă cum, da' m-am trezit singur, turist, prin Pădurea Turingiei, decorată cu Grete blonde, flori de toamnă şi tancuri sovietice, într-o zonă cu orăşele, Schmalkaden, Friedrichsroda, Bad Salzungen, în care puteai să îţi reglezi ceasul, orele, minutarul, şi chiar şi secundarul după orarul şi mersul curselor locale de tren , tramvai sau autobuz. Acolo am avut plăcerea să mă delectez cu hackepeter, în traducere , petricătocat , căci de când aveam un an, sunt un mangiatore di carne cruda, de orice vite, vietăţi şi orătănii, tăiate la abator sau pân curte, mânc orice, numai carne să fie, altceva nu-mi mai trebe, de când, în bucătăria în care pisica familiei miorlăia, iar eu urlam când auzeam scârţâitul cuţitului maşinii de tocat pe bucăţile de carne roşie, şi nu ne linişteam nici eu nici cotoiul până nu primeam măcar un pic, numai carne de om nu am încercat, încă nu. Am citit prin ziare că, cic' a căzut un avion în Munţii Anzi, pe nămeţi, şi pân'să vină salvatorii, cei rămaşi vii au înfulecat un pic din răposaţi...ce noroc pe ăia... Şi fiind eu un plimbăreţ, ca să nu spun hoinar sau dromoman techergheu, dacă ar fi după pofta mea, am ales în locul muzeelor şi catedralelor sobre din Ţara lui Luther, şi a pieţelor curate ca o farmacie, cu case şi castele de turtă dulce şi de fraţii Grimm, să mă plimb pe Rennsteig, un fel de drum de creastă de cocoş, că munte nu era, eventual deal pitic, poate ar fi fost un pic, ca un fel de Făget al Clujului, unde turiştii de duminecă se fotografiau cu religiozitate lângă un bolovan mai răsărit, împodobit cu o placă pe care era notată cu mândrie înălţimea ameţitoare, adică - 901meter, normal null- , adică deasupra nivelului Mării Baltice, care este balta lor de la miazănoapte.

Pe la ora 11, într-o duminecă, după ce m-am plimbat pe alei specializate, pentru biciclişti, altele pentru pietoni şi- sau îndrăgostiţi romantici, cu pancarte îngrijite care explicau că şi Goethe se plimbase cu iubita pe acolo, holaria-ho, şi alte cărări pe care scria că este mai bine să te abţii, să nu calci, dacă nu aveai treabă prin zonă, necum să mai şi fotografiezi, iar pe iarba de alături, nu era nevoie de table indicatoare, ca să ştii că nu era voie să păşesti, că era din start, beştimt, verboten, am luat ceaiul într-un Jugendherberger , han pentru tineret, şi am reuşit să vărs pe faţa de masă tot zahărul dintr-o solniţă, ba nu, zaharniţă, năstruşnică, cristal de Jena şi aşa mai departe, care nu mă cunoştea, atrăgându-mi astfel simpatia tuturor din sala de mese , că mă înroşisem ca un rac-homar din Marea Cochinchinei de Sud, dar mai ales a unui cuplu de septuagenari, foarte sportivi, aşezaţi lângă mine, care îşi făceau şi ei plimbarea duminecală. Li s-a făcut milă de mine, crezînd că sunt sărac, eram îmbrăcat modest, cu un trening chinezesc şi tenişi şi mi-au făcut cadou cinci mărci pe care i-am primit cu mulţumiri, aplicând proverbul, care mi s-a spus că este maghiarardelenesc , că dacă cineva îţi oferă bani, să nu îi refuzi, ia-i, iar dacă cumva vrea să te bată, ia-o la sănătoasa. Iar apoi, cum aveam oricum program de voie, m-am plimbat cu acel cuplu câteva ore prin pădurea cu Grete, care şopoteau ştrengăreşte către partenerii lor de-o plimbare la iarbă verde... plimbare, adică şpaţir... Vai, Hanţ...la ce ţ-o folosât...că pe mine toată m-ai murdărit...şi tu tot ai transpirat... şi bătrâneii mi-au povestit cum au luptat ei în război, şi pe la noi şi pe aiurea...şi aşa din vorbă în vorbă, ne-am împrietenit.... şi le-am zis că, peste doi ani, când am dreptul din nou la o viză de turist socialist, o să îi vizitez, promisiuni frumoase pe care le fac toţi în asemenea ocazii, dar care rareori ajung să devină realitate. Dar mi-au spus ei... ştii tinere, noi părem în formă, căci ducem o viaţă cumpătată, că mâncăm mai mult cartofeln, gar nichts compliţirt, că nu ne permite pensia prea multe...dar să ştii că suntem totuşi la o vârstă foarte înaintată...vom mai trăi noi oare peste doi ani...Eu am dorit să îi încurajez şi mi-am amintit de meştesugul meu de grafolog, şi i-am cerut domnului buletinul de identitate, i-am spus că îi voi analiza semnătura ca să încerc o prognoză asupra şanselor lui, şi ale lor, de a mai supravieţui încă doi ani...bineînţeles, că ceea ce doream de fapt, să găsesc în semnătură cel mai infim indiciu care mi-ar fi putut permite să îl încurajez, să pot face un prognostic cât mai optimist. Domnul a acceptat, iar eu am răsfoit buletinul cu o atitudine de mare maestru magician sosit din Transilvania, ţara lui Dracula şi a vampirilor şi a

zvasticii neolitice, ca sa am prestanţa cuvenită pentru consultanţa oferită... şi am fost foarte fericit că nu trebuia să fiu doar politicos, sau să aplic o mică minciună albă, lucru pe care nu îl agreez, şi nu îl practic, cel puţin nu ca obicei, ca ceva normal... Aveam în faţă o semnătură superbă, pe care vedeam indiciul unei virilităţi evidente, care nu putea fi pusă la îndoială... Cu autoritatea pe care mi-o conferea experienţa, şi de acum, cu argumentul operativ , care la nevoie îl puteam exemplifica cu citate din tratate de specialitate, mi-am expus teza...Domnule, dragă, puteţi fi fi liniştit, am aici dovada şi îmi pot permite să enunţ, fără să am remuşcarea că exagerez şi fără frica că aş putea să greşesc şi să vă aduc un prejudiciu fără voia mea, prin aceasta...văd foarte bine că aveţi încă un membru viril puternic şi activ, semn al unei vitalităţi deosebite...astfel pot să fac liniştit prognoza că veţi trăi încă mulţi, mulţi ani...Damnul m-a imbrăţişat, m-a felicitat pentru profesionalismul meu, mi-a urat şi el mie, mulţi ani de viaţă şi de succese în cariera mea... în final, mi-a spus totuşi, să nu mă supăr, că germana mea este excelentă pentru un român, dar am avut o mică scăpare, când am răsfoit buletinul lui de identitate. Este convins de calităţile mele de grafolog, căci am reuşit să descriu cu destulă acurateţe pe comandantul poliţiei, a cărui semnătură tocmai o analizasem, şi auzise şi el că acesta ar avea o sculă remarcabilă în pantalonii de uniformă, şi era a lui, personală, nu o primise în dotare... Ulterior am cunoscut câteva specimene din foaita respectivă, rămăşiţe din fosta superbie teutonică, proiectaţi de mamele lor astfel încât să încapă relativ uşor printr-o uşă normală, cu capul aplecat şi cu abordare din lateral, ca să nu rupă în trecere canatul uşii, sau să o zmulgă cumva din ţâţâni, aşa...în treacăt...

de-asupra ta mereu să fie