Feroviara doi si ub sfert

...am o problemă...de fapt dacă aş avea numai una... totul ar fi prea simplu...dar am izolat una...nuvela asta nu ştiu cum să o încep...unul din motive este că vreau să rămân la tonul glumeţ, ceea ce este mai greu când te ocupi de lucruri grave...să vedem..fie ce'o fi...să revenim la maniera de compunere gen clasa a patra elementară...spuneţi o propoziţie cu subiect şi predicat...vaca paşte iarbă verde... introducere...eram în delegaţie dar nu eram la locul meu, unde se presupunea că ar fi trebuit să fiu... ieşisem cu trenul din traseul oficial... tratare... am întâlnit pe tren în compartiment un tip care semăna cu Isus... de unde ştiu asta...din Biblie...dacă îmi amintesc versetul, îl citez, că nu mi'e frică, jenă...dar mi-e lene să caut... vă las pe voi... încheiere... pe urmă m'am întors acasă...nu aveam altă soluţie, pe moment...pe tip nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci...până aici m-am descurcat...să văd ce fac cu umorul...cu hazul...poate mai încolo...dacă m-am legat de Isus, sper că am scăpat de câţiva cititori constipaţi, mai grecocatolici decât mine...cu care nu se poate vorbi deschis şi limpede... dar de data aceasta, nu aveam chef de aventură prea multă, ci de linişte... de cinci ore fără griji cotidiene in extenso...cu patru cărţi învelite în hârtie de ziar, căptuşit cu nailon pe interior, să le feresc coperţile de priviri prea curioase, şi de sanvişul cu slănină, într-o servietă uzată de vinilin, pe care se vedeau câteva litere pe jumătate şterse...Congresul Naţional de...din 196*...nimic prea deosebit de data aceasta...romane din care, sau de genul cărora mai citisem cam două hectare...Simenon, Agatha Cristie, Rodica Ojog Braşoveanu, Raymond Chandler...ohne Crimi, geht nicht Mimi in dem Bett...lectura carbaxin-veronal, în care criminalul este descoperit invariabil pe penultima pagină, nu se comit mai mult de zece crime per volum...nimic prea deosebit în raport cu jurnalele TV de azi, doar că în acele romane crimele erau fictive...desigur, nimic prea cinic şi naturalist...majoritatea cititorilor fiind ca şi mine, aproape normali...în care eroul detectiv bea ceva tare, cam o dată la 6 ore, iar cam o dată la 12 ore se împreunează cu o blondă bestială...ca să nu se piardă rasa detectivilor de succes, probabil...iar printre ele, mai găseşte timp să schimbe impresii, vorbe de duh, lovituri de pumn şi de picior, câte un glonţ...şi uite aşa... nu simţi cum te leagănă trenul printre coline blajine şi gări nemăturate de la primul răzbel, cu megafoane tot de pe vremea aceea, care te anunţă că...trenul **** din direcţia **** pleacă de la linia patru, dar care tren anume, nu reuşesti să afli, că megafonul hârâie, iar şpicheriţa se sclifoseşte... şi mă pregăteam să mă aşez în compartiment, eventual lângă geam, să răspund monosilabic celorlalţi călători, ca semn că prefer să fiu lăsat în pace cu gândurile mele, fără să răspund prea mult la...unde mergi, dar ce faci acolo...dar de ce...dar grâul cum s-a făcut pe la voi...la voi se găseşte salam la alimentara...dar unt...ştiţi... când purcica mea a fost bolnavă am frecat-o cu parfum... numai aşa a scăpat...nu serviţi şi dvs puţin sângerete, e fără usturoi... sau, vin... cozonac... ghiveci.... e proaspăt... ştiţi, e de la noi, e de acasă...etc...să îmi las gândurile în voie...să alunece în asociaţii cum vor ele...imaginea unei colege de la grupa mică , grădiniţa de limbă germană, cu care m-am plimbat o dată o oră, într-o caleaşcă, imaginară şi aceasta...un apus de soare legat în coardă de alpinist, cu colţari, pe ghiaţă în Bucegi... imaginea unei fete cu cozi pe un balansoar, într-un parc, seara, văzută fugitiv din mersul trenului, cu două decenii în urmă...un peisaj montan, cu pădure, şi unul selenar pe care îl tot revăd, fiind doar conţinutul unui vis, care îmi produce o stare de fericire pe care nu o înţeleg...pentru toate acestea aveam nevoie de linişte să le las să se decanteze, să se insăileze în ritmul conexiunilor întâmplătoare dintre neuroni... toate formând ţesutul pe care se sprijină viaţa noastră interioară... mergeam cu trenul, dar excursia sufletească era mai importantă, episodul cu Monsieur Poirot pe care îl mai citisem de..poate, trei ori...am memorie bună , dar romanele acestea, le uit de cum las cartea jos...sau poate că nu le uit complect, ci le trec in memoria secundă...fişierul distracţie...dar această călătorie nu avea să fie după programare... socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tren...nu totdeauna...şi mai trebuie să explicitez că ieşisem, fără să anunţ pe nimeni, din traseul oficial, eram în alt tren şi pe altă rută decât ar fi trebuit să fiu...ieşisem din existenţa mea obişnuită, eram fugar...el fugitivo... evadat...în caz extrem, fără revenire, fuga este o situaţie patologică rară...să simţi nevoia să scapi de toate grijile de până atunci, să nu mai vrei să vezi nici o figură cunoscută, să fie totul nou în jurul tău, ca atunci când te-ai născut...să laşi trecutul în urmă... tot... tot...să vrei şi să şi reuşesti, să iuţi tot, să scapi de povara prea grea a amintirilor...e şi asta o chestie...din asta poate că se înfiripă amnezia tipică totală...dar eu nu aveam de gând să fug de tot, definitiv, era o evadare temporară...doar că nepermisă...călcam nişte reguli cu un scop clar, să pot fi în continuare cât se poate de corect...să pot rezista pe baricadele metro- boulot- dodo, nenumărate zile în şir...dar, nu eram în zona vieţii obişnuite, ci în zona - agenda ascunsă- , iar când cultivi o asemenea zonă , aceasta devine uneori copleşitoare, este un cadru cu alte reguli, dacă intri în el, suporţi consecinţele...eşti obligat să te raportezi la o realitate primă şi una secundă...dar felierea aceasta a realităţii este intelectuală...realitatea este intersecţia lumilor interioare a celor ce interacţionează împreună... să spun că jucam un alt rol decât cel obişnuit... nu, eram eu însumi, dar decorul era secund...şi personajele, întâmplările izvorau din cadru, erau legate de, erau copii trenului, iar eu asistam la piesă şi devenisem actor fără voie şi suportam un rol pe care nu îl alesesem conştient...sau cine ştie...dacă continuaţi să mă urmăriţi o să înţelegeţi...dacă nu aş avea mania corectitudinii nu aş accentua asupra acestui aspect...dar şi să fii prea corect, perfect, poate să producă degenerare în extremis, viaţa este mai dinamică decât teoriile despre ea...slavă Domnului, pentru asta...dar, ca să mă scuz pe mine însumi, să nu îmi pierd prea mult din stima de sine, să pot continua fără deteriorări, hai să spunem că eram non conformist, eram un explorator...şi dacă nu eram atunci, astfel, nu aş fi avut acum ceva inedit de povestit...Trenul se formase din staţia de unde plecasem, un loc de unde se atârnă harta în cui la ora de geografie...tren cu locuri rezervate, nu prea plin, în cursul săptămânii, nu în sezon turistic, şi nici trenurile - garniturile foamei nord-sud nu erau încă la modă...am intrat în compartiment şi am salutat. Erau un bătrân şi un tânăr, care mi-au răspuns la salut dar nu s'a uitat nici unul la mine, stateau pe diagonală, distanţaţi unul de altul, şi tăcuţi... M-am aşezat şi eu tot într-un colţ...şi am scos primul volum... când eram mai tânăr am fost mai des la teatru şi am discutat apoi după spectacole cu actorii la Restaurantul artiştilor. Am jucat şi teatru de amatori. Am astfel o experienţă a ceea ce înseamnă să joci un rol , pe scenă , şi senzaţia de ficţiune care o trăieşti la teatru, fie că eşti pe scenă sau în sală. Încercam să citesc. Ochii parcurgeau textul, în minte răsunau frazele citite dar nu se legau între ele. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă cu mine şi- sau cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, iar această nouă stare se produsese de cînd intrasem în compartiment... mai citisem şi în sala de aşteptare înainte să urc în tren şi atunci totul era încă normal, aveam starea mea de spirit obişnuită... eram în apele mele, cum se spune...dar acum, nu...Şi faptul de care sunt cel mai mândru , dar care nu se vede de obicei, nu mai funcţiona...nu mai eram stăpân pe gândurile mele, controlul obişnuit nu funcţiona...tot antrenamentul meu de decenii de auto control era anulat...era ceva nou acolo care depăşea cadrul a ceea ce cunoscusem de obicei...şi cum singura experienţă echivalentă pe care o aveam, era a lumii teatrului, am emis ideea că am fost proiectat într-o piesă şi că cei doi călători, în tăcerea lor nefirească, şi modul în care făceau efortul să se ignore reciproc, joacă teatru . Iar teatrul presupune, actori, recuzită, scenă, spectatori, regizor, şi o piesă, care are un autor. Iar semnificaţia piesei este modificarea de conştiinţă care o produce în spectatori...mică sau minoră, conştientă sau nu, dar relevantă.

Dacă mi-am dat seama de aceasta, am spus că e mai important să studiez discret tovarăşii involuntari de drum. Am început cu bătrânul. Era mai simplu, că stătea vizavi de mine, în lateral. Când mi-am aţintit privirea prima dată asupra lui cu intenţia de a-l studia am avut primul micro şoc cognitiv. A rămas cu faţa îndreptată înainte şi părea să mă ignore, dar a rotit ochiul apropiat de mine, globul ocular, ca un cameleon, şi m-a privit fix, rapid şi foarte intens. Sunt licenţe poetice, literare , dar aici voi fi reporter. Voi relata pe larg şi secvenţial ce s-a petrecut în falia de timp a acelei priviri. Ochiul întors spre mine a emis o lumină roşie, de laser cu rubin, am spune azi, vă pot spune şi lungimea de undă, dar nu are relevanţă pentru dvs, dar, pe înţelesul tuturor, culoarea sângelui. Dacă s-a întâmplat exact aşa, sau nu ,asta, ca realitate pentru aparatul foto, care este, cel puţin teoretic, obiectiv, asta mă interesează prea puţin, pentru moment, dar eu am avut această senzaţie, însoţită de un fior rece pe şira spinării. Şi de ideea că privirea lui asta însemna, transmitea - nu mă interesează cum arăţi, mă interesează ce vrei, nu te amesteca, nu încerca să afli nimic despre mine, că intri în zonă interzisă, s-ar putea să păţeşti ceva nedorit şi neplăcut. Apoi privirea s-a stins, ochiul s-a rotit înapoi la locul lui, şi personajul a devenit şi a încercat să pară insignifiant...păr grizonat tuns perie, cam rar, o faţă de culoare roşietică de la natură şi consum zilnic de alcool, probabil, fără riduri, doar puţine în jurul ochilor, un costum modest, albastru - gri, cam demodat şi ponosit, o cravată de plastic cu gumilastic, pantofi comozi tip mocasini. Am remarcat că hainele nu stăteau bine pe el, dar nu puteam să îmi explic de ce, ca şi cum ar fi fost împrumutate sau primite cadou...In prima staţie s'a urcat un grup de tineri, pe la 20 de ani, care au umplut şi locurile rămase goale din compartimentul nostru. Tânărul ce era de la început în compartiment părea să îi cunoască şi le-a împărţit biletele pe care le cumpărase probabil din timp, pentru toţi, de la agenţia de voiaj din staţia de formare a trenului. Tinerii, cel vechi şi cei noi sosiţi se comportau acum ca un grup, au scos nişte mâncare, eu care sunt un mare carnivor am constatat că erau vegetarieni. Cel ce îi conducea a aşezat un genunchi pe podea şi a şoptit o scurtă rugăciune, nu şi'au făcut cruce, apoi au mâncat. Am remarcat că erau tot timpul politicoşi şi jucau şi ei un rol. Se purtau unii cu alţii cu o diplomaţie calculată...m-am gândit că poate că acesta este un teatru care îl joacă în faţa bătrânului. De la sosirea grupului acesta stătea într-un colţ, închis în sine însuşi, cu o atitudine care voia să pară nepăsătoare şi neimplicată, ca un japonez care nu se amestecă în viaţa nimănui, şi se face că nu observă ceea ce se presupune că nu este cazul să fie observat...atitudine care am întâlnit-o apoi în budismul zen..mu shotoku...fără scop...fără intenţii...şi nici măcar atât...şi nepăsarea se poate antrena...şi figura lui asta spunea,...ştiu că sunteţi aici toţi...dar de fapt asta mi-e nu îmi pasă...nu mă interesează... nu îmi pasă, pur şi simplu...ce ne pasă nouă...ce ne pasă zece...ce îmi pasă mie, ce îmi pasă două mii...o atitudine de la care încolo, nepăsarea devine deranjantă...şi teatrul devine absurd...dar parcă ăsta a fost inventat de români...Şi tineri păreau la fel, complect nepăsători la prezenţa lui. Păreau conştienţi de prezenţa mea,într-o oarecare măsură, dar pentru ei , bătrânul ar fi putut să fie şi invizibil, doar că nu se puteau aşeza pe locul ocupat de el, doar atât...

Apoi au împachetat la loc resturile dejunului si au scos din bagaje nişte instrumente muzicale cu coarde, chitară, mandolină, banjo. Şi au început să cânte...

Isuse, azi cu toţii noi pe Tine te mărim,

Căci prin jertfa Ta pe cruce astăzi noi trăim

Ne-ai dat în dar iubirea ce în veci va triumfa

Acum şi pururea...

Glori,glori, haleleuia...

...un cântec după altul, cu voci tinere şi armonioase, pe mai multe voci, şi comisarul Maigret tocmai se pregătea să savureze un croque monsieur cu o sticlă de Perrier la o cafenea din Rue Daunou, în Paris, dar mie îmi venea să strig la el...Maestre, lasă vrăjeala, că vine Armageddonul şi tu nu eşti mîntuit, o încurci rău de tot...iar nu era chip să citesc...nu mă puteam supăra efectiv pe ei...erau prea simpatici... şi fetele...mai ales fetele... îmi venea să le recit din Cântarea Cîntărilor...soro...trupul meu te doreşte...dar programul meu de pauză , linişte şi tăcere era din nou făcut praf...Mi-am luat cartea şi am ieşit pe coridor. Bătrânul a ieşit şi el...S-a aşezat cu spatele în uşa compartimentului şi a blocat-o , să nu permită unor ţărani curioşi, atraşi de cîntece, să pătrundă înăuntru...apoi a început să discute cu mine, sau încerca...voce răguşită de fumător... cetăţene, văd că eşti intelectual... educat... ar trebui să luăm atitudine... ăştia tulbură liniştea publică... îndoctrinează... în mod cert, o provocare... unde vom ajunge... dacă nu luăm măsuri...propagă misticismul... sunt reacţionari...merită închisoare...am replicat pe un ton cât am putut de moale...ştiţi...eu...om paşnic...nu am pentru moment nici un interes special, ci doresc doar să îmi continui lectura...şi m-am uitat la el...şi...BUUMM...am fost lovit undeva... direct...tipul avea ambii ochi complect roşii, deci văzusem bine, mai înainte...nu irisul, ci ochii roşii în întregime...am căutat repede în minte, unde am o bibleotecă imensă... unde am mai văzut sau citit despre aşa ceva...Der rote Fanne...nu, ăsta este cântec nazist...cravata roşie de pionier...Steagul roşu...Octombrie Roşu...comunismul va învinge...nu, ăsta este examenul de socialism, anul doi...minunată ştiinţă mai e şi marxismul...luminează minţile întunecate... broasca cu ochi roşii din junglă...nu puşcă... ah...daa... Isus plânge într-un loc din Biblie cu lacrimi de sânge...atunci avea şi el ochii roşii la fel probabil...dar de ce...de ce...apoi o remarcă dintr-o carte despre tigrii în captivitate, pe care dacă îi stresezi, li se rup vasele de sînge din gură şi au saliva plină de sânge...din cauză de adrenalină prea multă...de enervare...de neputinţa de a-şi descărca tensiunea nervoasă în acţiune... avea meserie grea...şi plină de riscuri... era să fie omorât de câteva ori cu pietre, dar a scăpat...o dată la Templu şi o dată la el în oraş...eu ştiu trucul...dacă mă plătiţi bine, vi-l spun... trebe niţel antrenament...şi gândurile se rostogoleau în continuare...am impresia că tipul face parte din inchiziţie...dacă îşi ia rolul în serios, mă văd implicat ca martor într-un proces la tribunal, în care tinerii vor fi condamnaţi pentru comportamentul lor...dar eu nu puteam să apar la tribunal fără fie divulgată în public poziţia mea de călător în delegaţie ieşit din traseu...o dată desconspirat nu mai puteam să reiau figura...asta era să fie ultima mea excapadă de libertate...şi ruşinea de a fi prins...poza mea de om corect şifonată definitiv...prea mult...prea mult...nu era piesa mea...nu era rolul meu... trebuia să scap rapid...Am intrat din nou în compartiment... poporul ales de Domnul tocmai ajunsese la a patra pecete a Apocalipsei... în Apocalipsa cred şi eu, cu cauţiunea că este o vedenie, o revelaţie, iar o revelaţie necesită interpretare, iar interpretarea mea este cea a fizicienilor...înainte ca soarele să se stingă completamente, va fi Marea Răpire cu nave intergalactice... dar mai întâi Soarele se va umfla şi va prăji Pământul, va fi roşu ca ochii lui Isus Second Hand din tren...

Au şi stelele momentele lor de enervare...

'Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş...'

(Eminescu, Scrisoarea I -a) . Dar, de unde ştia Eminescu ceea ce vor gândi fizicienii peste un secol...de la înalte şcoli la Berlin...Îndoi'm-aş şi n'am cui...Lăsaţi-mă...Acolo se vaccina cu virusul socialist prin Brauerei şi Weinstube,

'Pe bănci de lemn în scunda tavernă mohorâtă,

Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare...'

Se plimba cu Mili, Unten den Linden...

'...Mili-mi râde, ce-mi mai pasă...'

că au şi nemţii teii lor, ba chiar şi plopi...

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea eu treceam

Mă cunoşteau vecinii toţi,

Că făceam parte dintre hoţi...

Aş fi trecut şi printre ei,

dar ce geşeft făceam...

Sau îl chinuia dorul după iarba verde de acasă...

'Când tot se'nveseleşte,când toţi aici se'ncântă '

Mergea şi pe la cursuri...desigur, că erau şi câteva studente drăguţe, visând ele să le nemurească careva'ntr-un vers...ştia vre-un prof de-a lui astrofizică de secol douş'unu...vax...dar atunci..de unde...mai rămâne un mod...revelaţia...Apocalipsa...zicea dl.***, fostul meu director, că mai sunt şi alte moduri de cunoaştere, decât cea ştiinţifică...citiţi scrisoarea

I-a, Apocalipsa după Mihai.....dar, nu vreau să mă împrăştii prea mult...citiţi cu câteva versete înainte,

'...Dar deodată un punct se mişcă...'

Dar aşa spune şi teoria Big Bang ...aşa că, citiţi Scrisoarea I-a , Geneza şi Apocalipsa după Mihai...nu daţi în mine...fără violenţă... că sunt zenzibel la fizis...declar tot... spun tot, chiar şi semnez...o dăm anonimă...ei...da...că Maigret se furişase din nou în capitolul trei...mi-am adunat bagajele ca şi cum m-aş fi pregătit să cobor la staţia următoare...am spus la revedere, drum bun în continuare la toată lumea...m-am îndreptat spre capătul vagonului, dar nu m-am oprit lângă uşa de coborâre din tren, ci mi-am continuat drumul...m-am oprit doar la al treilea vagon distanţă de al meu, cât mai departe de ochii lui Isus Second Hand cei însângeraţi... unde am cerut permisiunea unui călător singur, tăcut şi gânditor să intru în compartimentul lui... Ia loc...m-am aşezat...am luat din nou cartea din mapă şi am redeschis-o unde rămăsesem...Cam după douăzeci de minute mă trezesc din lectură...în compartiment intrase tânărul înalt, conducătorul grupului, cu chitara atârnată de gât, mă căutase prin tren, cred eu, căci altfel, ce să caute... fără turma păstorită...V-am deranjat cumva...cu cântecele noastre...vă rugăm să nu vă supăraţi...în acest caz ne cerem scuze...a fost fără nici o intenţie...nu ne place să deranjăm pe alţii...doar că credem mult în misiunea noastră şi poate că din cauza asta exagerăm uneori...iar eu... ştiţi...eu, om paşnic...doar un pic mai multă linişte să pot citi...nu face nimic...se mai întâmplă..oameni suntem..şi unii şi alţii...ne cerem din nou scuze... şi domnişoarele vă trimet scuzele lor...ne puteţi vizita la noi la Templu de trei ori pe săptămână...dacă doriţi o vizită la domiciliu...nu doream...şi nici ce a urmat nu doream...tocmai ne scuzam şi ne gratulam reciproc cu tânărul... Şi numai ce soseşte şi Ochi Roşii şi mă abordează sec şi demonstrativ cu voce de politruc...M-ai lăsat singur... speram un ajutor în dta...eu vreau să îi dau în judecată... tulburarea ordinii şi liniştii publice...da...aşa crede el...şi agenda mea ascunsă târâtă prin tribunal... şi am reluat...pe de rost...dta ai putea veni martor la proces...mda..ştiţi eu om paşnic...doresc doar un pic de linişte să pot să citesc...la care tipul, cu ton autoritar...ia arată-mi buletinul dtale...Mă gândeam cum să o scald pe uscat, să rămân fără identitate demascată, şi cât mai neimplicat...Dar nu am avut timp să răspund că flăcăul şi călătorul din noul compartiment au sărit cu gura pe moşulete...lasă omul în pace...ce ţi-a făcut...ce vină are...nu vezi că e om paşnic...de ce te legi de el...amândoi de o dată...iar Isus de contrabandă a tăcut brusc...a spus...Bun...şi a plecat...a plecat şi tânărul la prietenii lui...Am rămas cu călătorul tăcut şi am aplecat ochii spre carte...Dle... dacă nu te superi...vreau să îşi spun că şi eu fac parte din grupul tinărilor pe care i-ai cunoscut...mergem la*** unde avem un congres. Şi mai vrea să îţi spun, că ori de câte ori plecăm din oraş, acest bătrân ne însoţeşte pas cu pas. Noi suntem oameni comunicativi. Aşa ne îndeamnă credinţa noastră, dar nu am reuşit niciodată până acum să vorbim cu el, orice am încercat, orice i-am spus, vorbele noastre s'au întors spre noi, aşa cum îţi întoarce ecoul un zid. Aşa că l-am lăsat în plata lui, dar el ne tot urmăreşte... noi credem că el face parte din...ştiţi... Ştiam...O dată, după ce terminasem o şcoală de...nu pot spune tot aici, mai las de lucru şi pentru biografii de peste un secol... să nu le iau pâinea albă de la gură...am fost invitat cu o citaţie oficială la o instituţie de stat din...din alt oraş. Unde aveam rude şi mândre...toţi copii mei nenăscuţi ar putea umple un cartier la Madrid...nepoţii...aşa că m-am precipitat să mă duc acolo...Am sosit într'o duminecă...şi m'am autoorganizat în propriul detaşament înaintat de cercetare a teritoriului inamic...citesc eu cărţi poliţiste, dar cele de spionaj îmi plac cel mai mult...te 'nvaţă ăia 'şte chestii...nici n-ai idee...de stă pisoiul în coadă, nici nu miaună măcar... şi mai şi recită în limba moldovenească din cărticica Roşie a lui Mao...şi m-am dus acolo duminecă pe la prânz...M-a întâmpinat to'arăşu Gradu...pistol şi centiron şi mustaţă Habsburg ( Otto, Wilhelm, cum doriţi...)...Nu prea mă laud eu cu simţul dezvoltat al mirosului, cu văzul stau mai bine, dar aroma de fată mare o simt de la şapte kilometri...parcă aşa se scrie kilometru, cu câ de la chilogram...dar dacă bei votcă , gura nu miroase, dar după două ore se simte miros de formaldehidă şi ochii sunt zglobii şi vorba zveltă 'ntr'o primă fază...că iese şi prin porii pielii că sunt 5000 per centi pătrat...că era toamnă...

...dar mai negrii sunt Carpaţii

Toamna când se duc soldaţii...

şi care mamă, la recrutare, nu sacrifică o sticlă... o damigeană... ceva... pentru o amânare de şase luni...până mai creşte băiatu... Am cerut să vorbesc cu şefu'...care şef...HÂCC (în original)...revino luni pe la zece, când te trezeşti...până atunci, mă trezesc şi eu...am arătat la patru gealaţi fiţuica pe care era scris numele meu şi al tătânelui şi că să mă prezint de musai, că dacă nu, iese cu ţiba...

...O mamă, mamă, tu

Bate-mă, de vrei

Dar vino să mă iei...

Şi ei, patru, se uitau la ţidulă, şi la mine, la ea şi la mine, la mine ca la felul patru de la bufetul suedez de la hotelul Habar Nam El Sheik din Dubai, Statele Risipite ale Americii. Si eu mă simţeam ca un coellocant pus în ţilindru de sticlă la muzeu ,care, cînd îl vede, turistu' rus întreabă pe custode 'Krakadil na spirt esti? '. Apoi unul a luat hîrtia cu el şi a lipsit cinci minute. Apoi s-a întors...nu noi te-am chemat...dar cine...şi el, pe un ton de robot alb...alte organe...Am salutat şi am plecat...aşa că ştiam...statul este un ceva viu, care are organe, iar printre cele mai puţin neimportante, nu se regăsesc acelea de sexcreţie...După această întâmplare, înainte să plec în vâjâială, mă interesam discret dacă nu se pune de un congres cu botez pe stadion, şi dacă da, eu nu, rămâneam pe peluză acasă.

Şi... vreţi final de nuvelă...şi eu...In staţia *** au coborât cu toţii, omul nostru din Havana, cu ochii roşii, la doi paşi în urma lor...de atunci v-am mai spus, nu l-am mai văzut. Şi dacă mă întrebaţi ce părere am despre întâmplare...nici una...pur şi simplu, nu mă interesează...hei, băieţi...ştiu că nu mai e la modă...tutunul dăunează grav...n'am mai fumat de la întâlnirea de 20 de ani...şi nici atunci n'am tras în piept, doar să ies macho în poză...n-are careva o ţigară...