Scrisoare deschisă,

 Unei tinere absolvente de  Ştiinte Economice, Managementul Intreprinderii, şi alte Bazakony

       Draga dră ***,

      Povestea de mai jos este despre dta, daca o să ai răbdare să o citeşti. Este despre lucrurile extraodinare, la care vreau să ne gândim împreună.

     1. Porţile albastre ale oraşului. Titlul unui film românesc, despre  eliberarea Bucureştiului de către aşa zişii comunişti şi armata română în august '44.

                   " Unu, doi, unu, doi,

                   Muncitorii sunt cu noi.

                     Unul...doi...

                     Unul...doi...

Film destul de bine făcut. Iar ca să fie memorabil, regizorul îl încheie cu ecranizarea unei legende populare destul de răspândite. Astftel, la un pahar de vorbă, unul din personajele filmului, un om pe la 50 de ani, dar încă tânăr şi verde, chiar frumuşel, povesteşte, văduv fiind, despre fosta lui soţie, cu care s-a înţeles bine şi a avut copii şi o viaţă fericită. Aceasta era e patul de moarte, o vedem în film astfel. Ea ii mărturiseşte că l-a ţinut lânga ea, toată viaţa, printr-o vrajă. Dar acum, ea moare, şi vrea să îl elibereze. Astfel, după ce el va  constata că ea a decedat, să se ducă în fundul grădinii, într-un loc anume, să dezgroape o ulcică, în care ea a pus niste vrăji, să dea cu ea de pământ şi să o spargă. După aceea, el va fi liber să îşi refacă viaţa. Zis şi făcut. După ce el sparge ulcica se întoarce în casă la priveghi şi să se ocupe de înmormântare. Acum, se uită din nou la obrazul fostei lui soţii.  Constată că el a fost înşelat toată viaţa în mod groaznic, căci faţa fostei lui soţii lui este, şi probabil că  a fost toată viaţa, cu totul alta, mult mai urâtă, şi având în ea ceva respingător şi diform, o lipsă de armonie greu de suportat. Sigur că faţa unei persoane decedate, atunci când muşchiul plestima nu mai susţine pielea feţei, se schimbă destul de mult. Dar nu este numai atât, personajul nostru din film, şi noi, spectatorii, simţim şi ne dăm seama, că acea femeie a reuşit, datorită vrăjii, să îşi înşele zi de zi, timp de decenii soţul, astfel încât, când acesta se uita la faţa ei, să nu vadă realitatea, ci imaginea proiectată de ea, faţa creată de ea, faţa cea frumoasă, imaginea care a dispărut o dată cu spargerea vasului de care era legat ritualul magic.

Nu discut acum tehnica magică care însoţeşte performanţa, că ar trebui să scriu prea multe pagini, şi nu o să mai fii atentă. Proiectul meu de studiu ca fizician, este capacitatea unui creier uman de a influenţa alt creier, de la distanţă, printr-un câmp fizic exotic. Povestea face parte din folclorul românesc. Are prin aceasta,  un caracter de valabilitate, dat de experienţa de viaţă a multor oameni, care în decursul timpului, au fost înşelaţi de nevestele lor, care au dorit şi au reuşit astfel, să pară mai atrăgătoare, şi să îşi păstreze bărbaţii lângă ele. Aparatul fotografic ar fi   înregistrat, probabil,  tot timpul, o imagine urâtă. Creierul soţului, influenţat tot timpul de creierul soţiei, prin câmp fizic, recepta tot timpul  o altă imagine, mai frumoasă. Când creierul soţiei işi pierde funcţiile prin deces, ochii şi procesorul de imagini din creierul soţului revin la funcţia de cameră foto digitală simplă, şi soţul percepe o imagine, cea reală, cu totul diferită.

     Referitor la  femeia din povestea ecranizată, putem să avem cel puţin două atitudini morale opuse. Să gândim că este o vrăjitoare rea, care şi-a mistificat soţul, ocupând în viaţă  o poziţie care nu i se cuvenea, care ar fi fost hărăzită altei persoane. A doua atitudine este de apreciere şi reverenţă în raport cu o performanţă psihologică miraculoasă, prin  care o femeie cu care soarta a fost mai puţin darnică, a reuşit să facă fericit un soţ, să aibă copii cu el, şi să îşi proiecteze astfel genele în veşnicie. Eu prefer a doua interpretare. În fond, chirurgia plastică, îngrijirile cosmetice şi machiajul fac acelaşi lucru, cu mijloace tehnice din domeniul manipulării substantivale.

      2. O experienţă personală în acest sens, am avut acum câteva decenii când eram foarte tânăr. Nu prea aveam, şi nu am nici acum, obiceiul să îmi fac toaleta unghiilor la o manichiuristă. O dată am mers totuşi, pentru aceasta, la un centru de înfrumuseţare pentru femei, singurul loc unde am găsit atunci, un asemenea cabinet. Astfel, am aşteptat pe un coridor al centrului, să îmi vină rândul. Eram singur. Uşile coridorului corespundeau cu diverse cabinete, coafor, masaj, etc. Din când în când, pe acele uşi, ieşea câte o clientă care terminase procedura respectivă, ca să se îndrepte spre ieşirea din centrul de înfrumuseţare, beauty center. După ce ajungea în coridor, dădea cu ochii de mine. Nu se aştepta să fie în acel loc un bărbat. Când ieşea pe coridor, pe uşă, avea o faţă, o anumită expresie a feţei. După ce mă zărea, îşi schimba brusc toată atitudinea corpului, dar mai ales expresia feţei. Din  jocul muşchilor tensionaţi, rezulta altă imagine decât cea a feţei din momentul primului pas pe coridor, al ieşirii din cameră. Explicaţia simplă este că, în interiorul centrului de înfrumuseţare, era un univers pur feminin, îşi permiteau şi puteau să fie mai relaxate. Apariţia mea neaşteptată pe acel  coridor, persoană masculină, le determina să se reîntoarcă brusc la rolul lor sexual. Ar fi multe şi aici de comentat. Esenţialul pe care vreau să îl scot în evidenţă este acesta. Aveau o imagine a feţei în momentul când îşi făceau apariţia în coridor, ieşind pe uşa cabinetului, şi alta, o fracţiune de  secundă mai târziu, după ce deveneau conştiente de prezenţa mea, un bărbat tânăr, care arăta destul de bine pe vremea aceea, cel puţin aşa susţin unii, unele, care m-au cunoscut pe atunci... O amplificare a acestui fenomen, poate să ducă la modificarea de imagine care relatată de către regizorul de film, mai sus.

            3. Asupra acestui grup de fenomene mi-a atras atenţia o întâmplare recentă prin care am trecut. În 20 iulie se închidea o bibleotecă, pentru perioada de vară. Acolo este o unică bibleotecară, dna U.M. Dar, cu câteva luni înainte, bibleoteca era deservită de mai multe bibleotecare. Eu o preferam pe dânsa, căci se ocupă cu mult suflet de cititori. Aprecierea de care se bucură, este unanimă. Astfel, după ce urc scările spre bibleotecă, este un geam, prin care pot să vizualizez care bibleotecară este de serviciu. În acea zi, nu avea cum să fie altă bibleotecară, căci de luni de zile, ea era unica angajată. Totuşi se întâmplă, e drept că foarte rar, să fie înlocuită de altă colegă, de la un birou alăturat. Aşa că, m-am obişnuit, mi-a intrat în reflex, după ce urc scările, vizualizez biroul bibleotecarei. Constat, de obicei, că este de serviciu dna U.M. , şi sunt mulţumit că mă voi întâlni cu o persoană totdeauna amabilă, nu din politeţe profesională, ci din adâncul sufletului. Când faci gesturi automate, în contexte care iţi sunt familiare, te aştepţi la rezultate cunoscute. Când rezultatele cunoscute nu apar, nu se produc, aceasta te pune pe gânduri. Astfel, când cobor din taxi lângă blocul meu, uneori,  taxiul  mă lasă la o scară alăturată, căci scările de bloc seamană mult între ele, blocul fiind simetric. După ce intru în coridorul blocului, constat că ceva nu este în ordine, căci obiectele de pe coridor, sau afişele, sunt altele, şi dacă aş continua până la uşa presupusului meu apartament, care este la etajul unu pe stânga, şi aş încerca să deschid uşa, aş constata că cheia nu se potriveşte în broască. Acela ar fi un indiciu sigur că am încurcat scările. Unui vecin, când este beat, adică, mai tot timpul, care locuieşte pe  o altă scară a blocului meu, într-un apartarment poziţionat simetric cu al meu, i se întâmplă uneori, să bâjbâie astfel pe la uşa mea. 

         Când am fost la bibleotecă în 20 iulie, am păţit ceva similar, cu toate că eram treaz, sau aproape. Spun asta pentru că, un val de caniculă neobişnuită învăluia oraşul, ca o plapumă  grea, care nu te lasă să te mişti prin somn. Astfel,  pietonii întâlniţi de mine pe drum, aveau nişte aere de zombie, cu proteinele cerebrale coagulate de arşiţă, ca o omletă, şi probabil, nici starea mea nu era cu mult mai bună. Aerul avea miros de  mezozoic sau carbonifer, de la asfaltul încins, iar, cu puţină bunăvoinţă, Fata Morgana te ajuta să vizualizezi prin perdelele de aer de densităţi tremurânde, pâlpâitoare, nisipurile Saharei. Înainte de această zi, parcursesem acelaşi traseu de sute de ori, am urcat scările, am privit pe geam, m-am relaxat, că înăuntru, de serviciu este dna U.M., şi am continuat drumul pe coridor, am intrat, am salutat, apoi mi-am văzut de treabă. Acum în 20 iulie, în rutina şi acţiunea care imi era  familiară, descrisă mai sus, s-a strecurat ceva nou. Astfel, urc scările, mă uit pe geam şi văd la birou o persoană cu o faţa tânără, lipsită de riduri, cu un ten roz şi înfloritor. O recunosc totuşi pe dna U.M. , şi în timp ce înaintez pe coridor spre uşa bibleotecii, îmi dau seama că am avut o viziune, căci dna este mai în vârstă, cu o faţă marcată de riduri fine. Intru, şi pentru că mi se întâmplă rar să fac dnelor complimente, cu toate ca dna le merită, îi relatez întâmplarea, şi ii spun că, probabil, datorită căldurii  excesive de afară, care mai schimbă puţin percepţiile,  sau oboselii, am avut o viziune prin fereastra dublă şi translucidă, care estompează amănuntele, de exemplu ridurile feţei,  cu dânsa în postura de dnă cu faţa tânără, fără riduri şi cu un ten roz. Dânsa s-a amuzat, s-a bucurat şi mi-a mulţumit. A spus că, viziunea mea poate fi legată de faptul că, mulţi cititori au venit să îşi ia cărţi pentru vacanţă, dar o mare parte din ei au venit, în plus,  să işi ia rămas bun de la dânsa până la toamnă, aducându-i flori şi complimente pentru comportarea ei întotdeauna deosebit de amabilă. Este o persoană singură, cu soţul decedat şi copii plecaţi departe în lume şi se dedică cu pasiune meseriei, şi azi a avut satisfacţia să fie mulţumită de manifestările de simpatie ale cititorilor. Acesta ar putea fi un motiv al viziunii mele, am văzut cu alte cuvinte, faţa ei de persoană fericită, care radiază de  fericire. În noaptea următoare, am visat din nou acest episod, cu schimbarea la faţă a dnei U.M, iar  în vis, fenomenul s-a repetat de câteva ori, cu tonalităţi diferite ale reacţiei mele  emoţionale, încât să îmi atragă atenţia asupra caracterului rar, exemplar şi miraculos al fenomenului. De  nenumărate ori, când soseşte cineva la bibleotecă, ea aude paşii şi se uită uneori pe geam să vadă cine soseşte. Atunci când am vizualizat eu fenomenul, ea nu se uita deloc pe geam. Probabil în starea de fericire generată de cititori în acea zi, fiind singură în acel moment în birou, fără să ştie măcar că este privită de cineva, proiecta inconştient, pentru oricine, imaginea dorită de ea, de fată tânără, cu faţa fără riduri şi cu tenul roz. În poveştile pentru copii, sunt relatate uneori asemenea metamorfoze, care probabil că îşi au originea în contexte psihologice echivalente. 

Aceasta a fost întâmplarea care mi'a aprins beculeţele intuiţiei, ca să înţeleg acest fenomen, prezentat aici mai sus la punctul nr 1, şi  să  îl leg de restul întâmplărilor relatate, care se referă la o clasă de fenomene similare. Iar tenul roz al feţei, mai avea o calitate, era roz luminiscent, e drept că la modul foarte discret, nu lumină reflectată, ci lumina emisă de corp, respectiv de faţa ei.

O viziune este acuzată că nu e reală, pentru că nu este un fenomen reproductibil, deci accesibil experimentării. Eu susţin că este reproductibil, doar că nu este reproductibil la comandă. Este un fenomen care se face pe sine însuşi,nu îl facem noi. Aceasta,  în sensul că noi suntem subiecţi supuşi lui, şi nu invers. Fenomenul are precedenţă şi autonomie în raport cu noi. Forţarea de a-l supune analizei îl face irecognoscibil. Dacă inversăm modul de a gândi, să ne regăsim în calitate de subiecţi ai fenomenului, renunţând la aroganţa celui ce i se pare că cunoaşte totul şi este totdeauna stăpân, avem şanse să ne mărim orizontul cunoaşterii într'un mod în care calea raţională comună actuală nu este capabilă. Realms beyond  ccommon reason.Dar nu mă pot abţine să nu reiau ideea pentru a fi mai explicit. În demersul şiiinţific actual pornim cu un prejudiciu de orgoliu. Dacă mijloacele tehnice ne permit să scrutăm fruntariile universului, celui infinit mare si celui infinit mic, avem ambiţia de a ne considera deasupra oricărui fenomen care ajunge subiect al experimentării noastre  şi al  mutilării prin modelare pentru a încăpea în cuşca strâmtă a raţiunii comune. Suntem atât de obişnuiţi în a considera orice fenomen, cobaiul nostru, situându-ne apriori pe ultima treaptă, cea mai înaltă, a ierarhiilor din univers, încât ipoteza că am putea fi noi înşine subiecţi de experienţă pentru fenomene de rang superior nouă, ni se pare absurdă.

Ipoteza mea este că viziunea face parte din această clasă, şi din acest motiv se sustrage unei analize ştiinţifice clasice .Nu afirm prin asta că nu poate fi cunoscută, cu toate că demersul agnostic mi se pare foarte fertil pentru a forţa limitele cunoaşterii. Dar pentru a reuşi, ar trebui să acceptăm schimbarea de paradigmă propusă  aici, şi să o însoţim de o modificare adecvată  de metodologie.  Care ar putea fi acesta, nu ştiu încă. Doar că, mi se pare că simpla adăugare a unui nou buton la aparatele de măsură nu va fi suficientă. Ar trebui să definim mai întâi, ce anume măsurăm sau ca să fiu în ton cu ipoteza mea, ce, sau cine anume ne măsoară... 

O viziune este, şi mă refer acum în special la din episodul de la bibliotecă, un flash, o strălucire scurtă, o întâmplare de o acuitate la care nu te aştepţi.Nu am pentru analiza lui decât amintirea, însoţită de emoţia specială.Cât a durat fenomenul pentru mine,  atât timp cât am făcut cei câţiva paşi pe terasa scărilor bibliotecii, deci câteva secunde. Apoi, fac analiza stării mele interioare pe parcursul, de la uşa de intrare în clădire, până la uşa de intrare în bibliotecă, din nou, un  interval

 de câteva secunde. Peste tematica ruminaţiei interioare care o are oricine în stare de veghe, se suprapune o uimire. Fenomenul este însoţit de numinosum, ar spune Jung ( Carl Georg ).  Imaginea nouă văzută acum prin fereastră este comparată automat cu cea cu care eram obişnuit şi schimbarea produce şoc cognitiv. Simt că s-a întâmplat ceva special şi nu ştiu ce. Nu am timp de analiză prea multă, căci cu încă un pas, am intrat în sală, şi am revăzut o imagine obişnuită. Motiv în plus să caut semnificaţii pentru evenimentul care iese din cadrul vieţii comune.  Am destule probleme, mai mult sau mai puţin importante care pot determina ştergerea din memorie şi revenirea la cotidian.

Dar imaginea de pe terasă, nu se lasă ştearsă din memorie. Un aspect este al contrastului cu realitatea cu care m-am obişnuit. Al doilea este al luminii speciale. Lumina aceea, desigur că accentuez senzaţii - feelings vagi, ca să le fac accesibile analizei, ca şi atunci când vrei să analizezi un sunet slab înregistrat pe o bandă magnetică. Amplifici semnalul, se măreşte şi zgomotul de fond, şi trebuie să utilizezi un program de calculator special, si să elimini cu filtre, fizice şi de programare, benzile de zgomot, ca să iţi rămână mesajul pur, nealterat. Seamănă puţin cu studierea stelelor. Avem nevoie de telescop, care sa colecteze lumina slabă, dar avem nevoie de complicitatea noptii, căci altminteri  semnalele lor slabe sunt acoperite de intensitatea câmpului solar. Astfel, lumina aceea cauzează o emoţie specifică, asemănătoare celei care se utilizează în testul culorilor al lui Luscher.Ţi se spune să alegi două culori care îţi sunt simpatice, apoi alte două, etc. La prima vedere sunt culori comune, dar sunt importante nuanţele. Pot să reproduc  exact nuanţa culorii acelui ten roz din viziune? Puţin probabil. Unul din motive este că nu voi găsi pe paletă sau în baza de date a celor ce vopsesc autoturisme printre zecile de mii de nuanţe o culoare asemănătoare. Pot să reproduc starea emoţională pe care această culoare deosebită a provocat-o ?

 Foarte vag ! Doar că pot sa remarc că este o emoţie ieşită din comun, pe care nu ţin minte să o fi trăit până acum . Hai sa amplificăm semnalul, şi să îl analizăm prin efectele lui, ca să îl separăm de zgomot. Hai să cuplăm pisica la priza de 220 de volţi ! Miroase a blană pârlită !

 Să spunem că era o culoare roz de o tonalitate ne mai întâlnită, şi care nu am mai văzut-o asociată cu o faţă umană, un roz caracterstic unei flori, eventual. Poţi să priveşti o floare fără a fi cuprins de o  emoţie ? Dar când vezi o  floare pentru prima dată ?

Şi  pentru că nu am alt instrument analitic decât al metaforei, al analogiilor culese din   incursiuni în zone cognoscibile, bătute cu pasul sau pe cărările minţii,  flori colorate nu au existat întodeauna. Au apărut dintr-o nevoie a vieţii vegetale, polenizarea prin insecte. Dacă toate florile ar fi la fel, colorate, insectele nu ar şti ce să aleagă. Am aflat recent ca in India sunt noua sute de specii diferite de smochin salbatic si fiecare e polenizat de o specie diferita de viespe.

          Sigur că, pentru a vizualiza florile de la înălţime şi din zbor este nevoie de ochi de insectă, sau de pasăre. Dar o anumită specie de floare va avea nuanţa ei de culoare inconfundabilă şi va fi cuplată simbiotic cu viaţa unei anumite anumite specii de  insecte. Dacă aş fi fost insectă, nu aş fi putut ignora acea culoare. În plus, creierul unei insecte este deja un calculator electronic extraordinar de complex, probabil are din naştere engramat un anumit tip de culori la care să reacţioneze favorabil, determinând deplasarea spre floarea respectivă. 

Am cunoscut pe cineva care a emigrat în Florida. Mi -a şi spus cu mândrie specifică emigrantului nou sosit că acolo i s-a născut primul copil, care era astfel cetăţean american get beget prin naştere. Şi cacarisea  scutecele la fel de inocent, cum ar fi făcut'o şi în România am adăugat eu, ca să îi mai tai din macaroană. Acolo unde locuia el, înafara  orasului, era o zonă rezidenţială,dar cu case rare, practic in junglă. Pentru a asana zona de ţânţari, se turnaseră butoaie întregi de insecticide. Rezultatul a fost, nici o insectă, nici o pasăre,  nici o floare.

Am vizitat Muzeul Grădinii Botanice. Acolo se află, uscată pe un stand o plantă endemică rară, care mai supravieţuieşte undeva prin sihlele muntilor Asiei sau în Polinezia, în exemplare rare, unice, o plantă din ere străvechi, printre primele plante cu flori. Este ca un trunchi de copac pitic, o tărtăcuţă lipită de sol, ce  are pe ea nişte inflorescenţe minuscule si firave, ca nişte fire de iarbă, lipsite de culoare. Probabil ca au mai trecut din acel moment al apariţiei ei pe pămînt, câteva milioane de ani, până la explozia  de culori a florilor de acum. Şi de la verdele necesar fotosintezei până la culorile aprinse ale florilor actuale, au trecut eoni în care plantele au distilat culori şi le-au distribuit după nevoile firii, în petale, ca să indice un drum unic spre nectar, şi să favorizeze diseminarea polenului. De la lipsa de culoare şi verdele monoton, prin nuanţe mai blânde şi mai timide, care se accentuează apoi treptat, se transfigurează spre florile zilelor de azi.

Cu acestea în minte, am despre acea lumină roz, această senzaţie de început de lume vegetal, când o plantă, fără altă şansă de supravieţuire, decât intenţia simbiozei cu un fluture, lucru pe care nu îl întelege cu un aparat logic ca şi noi, dar îl cultivă şi îl amplifică cu fiecare generaţie  nouă de seminţe, îşi caută cu blândeţe şi timiditate culoarea inefabilă salvatoare, care să o scoată din anonimatul unui ocean  monocord de verde.

                    ....Verde pur, verde pur,

                        Verde alb si roz şi crud,

                        Vis de albastru şi azur

                        Te mai văd, te mai aud...

( Eugen Barbu, cu aproximaţie, sau poate alt poet rasfoit)

          Nu mă interesează deloc punctul de vedere al aparatului foto. În viziunea cu pricina, în interpretarea mea,  un creier a influenţat un alt creier de la distanţă. În această influenţă este implicat un câmp fizic exotic, cee nu  apare încă în tratatele domeniului, nu are cum, căci ar şifona orgolii şi ar clătina ierarhii academice stabilite. La sfârşit de secol 19, când se credea că în fizică s-au scris ultimile pagini, noile realităţi erau intuite  mai degrabă de oameni dinafara domeniului, poeţi , artişti, pictori, sculptori,muzicieni,  care, născocind  o artă nouă, au forţat sensibilitatea şi simţul comun să depaşească tiparele clasice, să recunoască că, un corp de idei ştiintfice este doar o părere, chiar daca este fundamentat, coerent  şi verificabil. O viziune nouă, o altă naraţiune mai avantajoasă şi mai cuprinzătoare, o poate oricând înlocui. Ignorarea unor  fenomene ca acestea notificate aici nu poate fi decât o situaţie temporară, legată de provincialismul culturilor post elenice. Acest rânduri sunt  o  micro încercare de a depăşi acest impas.  

       4.  Fenomene luminoase în legătură cu faţa sau corpul omenesc numite generic, aura, sunt din nou, destul de frecvente,şi în timpurile moderne, pentru a fi remarcabile, dacă este cineva cu ochi sau aparat interpretativ cerebral dezvoltat, să le perceapă,  sa le sesizeze, să le vadă.

Ele apar de regulă, în jurul persoanelor cu o biografie mai deosebită, a sfinţilor din panteonul creştin, care pe urmă  apar  pictaţi cu această lumină, aureolă, în jurul capului. Este un fenomen frecvent şi real în clasa aceasta de personaje, şi autenticitatea lui este greu  de contestat.  Buda este pictat cu lumină în jurul întregului corp.

Eu am întâlnit-o în jurul feţei unei pisici, în interacţiunea mea cu ea, iar ca să dau un caracter mai dramatic şi memorabil evenimentului, l-am relatat ca apărând în jurul unei feline la o vânătoare în nuvela mea

 " Viaţa ca o gazelă din Kwazulu".

          In Biblie, în vechiul Testament, se relatează despre plante - tufişuri care luminează intens, fără să fie aprinse, fără să ardă, fără să fie mistuite de foc, şi de obicei fenomenul este însoţit de manifestări sonore pe care cei de atunci le-au interpretat ca o comunicare cu Fiinţa Supremă sau cu Duhul lui Dumnezeu.( Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacară de foc care ieşea din mijlocul unui rug. Şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia de loc. Exodul  3:2) 

        Eu însumi am fost generator de mai multe ori al unui asemenea fenomen luminos, spun aceasta, nu ca să îmi fac cultul pesonalităţii, cei care mă cunosc, ştiu că nu am obiceiul. Cel mai bine remarcabil episod a fost următorul.

          În sept 2003 stăteam de vorbă cu I.V. şi cu soţul ei la un restaurant cu tavanul - acoperiş din sticlă, prin care se vede cerul,  astfel sala beneficiază în timpul zilei de lumină naturală.

            În timp  ce stăm de vorbă, cu sufletul unei portocale în faţă, stors  în faţa noastră, ca să justifice preţul de downtown, se înserează, lumina naturală din sală îşi atenuează intensitatea, şi personalul localului actionează comutatoarele unor lămpi electrice care iluminează sala cu o lumină discretă, cu zone de clar obscur. Masa noastra este tocmai într-o asemenea zonă, de semilumină- semiîntuneric.

Dna I.V. m-a iritat cu atenţia ei exagerată, în timpul serii, căci dacă este cineva lânga mine, care mă priveşte cu intensitate, îmi blochează uneori procesorul logic şi nu pot să mai emit ideile, nu pot să vorbesc coerent. Aşa că, am rugat-o insistent de câteva ori, să schimbe locul cu mine, pe scaune, în jurul mesei, în speranţa că , pe noua locaţie, mă voi simţi mai confortabil, mai puţin stânjenit de privirea ei.

Apoi,  m-am lansat într-o discuţie lungă cu soţul ei,  pe o serie de subiecte care mă pasionau, şi am ignorat-o pe dânsa o vreme. Ea a exprimat la un moment dat - parcă văd în jurul dtale nişte lumini- . Eu am replicat să mă lase în pace, căci şi ea m-a enervat toată seara, deci nu am dat importanţa pe moment afirmaţiei ei, datorită implicării mele totale în discuţia cu soţul, nu am sesizat raţional importanţa  enunţului făcut de ea.

A doua zi, când ne-am reîntâlnit, a povestit aşa. Se uita la mine cu atenţie, în seara precedentă, ca să înţeleagă ce spun. A scăzut intensitatea luminii în încăpere, din motivele descrise mai sus. Aceasta a ajutat-o să vadă, să observe în jurul capului meu, o mulţime de filamente luminoase, care îşi aveau originea în craniul meu, şi se răspândeau în jur, ca nişte fulgere de la o descărcare Tesla, de înaltă frecvenţă . Şi -a dat seama că este un fenomen neobişnuit, şi fiind de formaţie inginer elctrotehnist,  a început să îl studieze. Şi'a pus problema dacă este sau nu o halucinaţie, deci o creaţie internă a propriului creier, proeictată înafară. Ca să rezolve problema, a privit astfel, încât să cuprindă în câmpul vizual deodată  şi capul meu, şi al soţului. A constatat că în jurul soţului nu era nici un fenomen luminos iar în jurul capului meu persistau filamente luminoase. Aceasta a făcut-o să decidă ca fenomenul era real, obiectiv.

Persoanaje biblice, după evenimente memorabile pe care le-au interpretat ca o întâlnire şi un dialog cu Dumnezeu, dobândesc această calitate de a emite o lumină specială, remarcabilă , care îi impresionează puternic pe cei ce o văd.

  ( Moise s-a pogorât de pe muntele Sinai cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se pogora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui

strălucea; şi se temeau să se apropie de el. Exodul  34:29)

Observăm că lumina aceea este sau foarte puternică sau foarte stranie, neobişnuită încât provoacă teamă, panică.

Ca să nu îi impresioneze prea tare, pe oamenii de rând ( copii lui Israel), şi să poată comunica cu ei în condiţii normale,  Moise găseşte soluţia  să îşi acopere faţa cu o năframă.

          (Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o măhramă pe faţă.Exodul, 34:33). Deci le-a vorbit, a constatat teama şi uimirea lor şi a recurs la năframă ca mijloc de a fi mai puţin inspământător, şi astfel, mai accesibil.

          (Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-i vorbească, îşi scotea măhrama până ce ieşea; iar când ieşea , spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.

          Copii lui Israel se uitau la faţa lui Moise şi vedeau că pielea lui strălucea;şi Moise îşi punea iarăşi măhrama pe faţă până ce intra să vorbească cu Domnul. Exodul 34: 33-35).

Mai constat că Moise dobândeşte această calitate după un post prelungit şi aspru, în singurătate ( deprivare senzorială).

( Moise a stat acolo cu  acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N-a mâncat deloc pâne şi n-a băut deloc apă...Exodul 34:28).

Această mărturie antică concordă cu aceea a unor persoane din anturajul meu care au observat că aura lor s-a amplificat după un post de câteva zile.

          O lumină specială şi o modificare a feţei apare în Biblie, în Episodul Schimbarea la Faţă, legat de Isus. Astfel, faţa sa devine luminoasă şi chiar şi hainele, probabil tot corpul, care a iluminat apoi hainele, care au devenit şi ele strălucitoare.

( El s-a schimbat la faţă inaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele. Şi hainele I s-au facut albe ca lumina. Matei 17:2).

( ...Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor...Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care nici un nălbitor de pe pământ n-o poate da. Marcu 9: 2-3 ). Această exprimare mă face să cred ca hainele nu şi'au schimbat culoarea ci au devenit luminiscente. Iar deoarece ele înveleau corpul lui Isus a carui faţă devenise şi ea strălucitoare, eu prefer să interpretez că corpul îi devenise în intregime luminos iar luminiscenţa acesta a corpului este preluată de haine.