Carnetele maiorului Dorin . Unu, Cum se traieste in republica

.

Oficial am decedat în 11.11.199*, la secţia închisă a spitalului *** cu diagnosticul de degradare alcoolică totală, acesta fiind una din secvenţele zvon - rumoare - legendă - enigmă pe care le-am lăsat în urma mea, înainte să mă eclipsez în invizibil, impalpabil şi imponderabil, ca agent acoperit, în afară de aceste carnete care sper să relateze ceva despre o epocă, dacă un editor ocazional o să le cureţe de trivialităţi şi referiri prea evidente la persoane încă în viaţă. Că am fost un ens real, mă puteţi vedea în Almanahul Flacăra, din anul 198*, într-o poză din zona Omagiu, la o masă de prezidiu, şi în Apărarea Patriei pe o copertă, la volanul unui vehicol cu şenile şi guri de foc, pe care îl testam oficial înainte să fie livrat ca ajutor tovărăşesc, contra petrol, unui prieten de-al meu cu turban din ***istan. Iar dacă proprietăţi nu am lăsat la lichidatori, în afară de bibleoteca care s-a anticariat rapid, poate voi lăsa moştenire o idee, ceva, fiind şi acesta un mod de acces la veşnicie...
Mătuşa mea Lili fusese contabilă la ceape Elena Pavel în Banat într-o perioadă în care şi la cantinele studenţeşti, mămăliga sau macaroanele cu marmeladă şi riţipiţi era un meniu seral curent, bogat şi suculent. Reuşise prin inginerii financiare învăţate pe vremea capitaliştilor antebelici, să construiască nişte grajduri şi sere la care veneau în vizită delegaţiile sindicale străine să se minuneze, şi să ofere la cooperatori, ca avans, un leu pe ziua - muncă, plătiţi cash la sfârşit de lună, adică preţul unui sfert de kg de pâine neagră, iar asta, în lunile de primăvară, înainte de recoltă. Oficialilor politici li s-a părut o exagerare şi o risipă prea mare şi a fost retrogradată la nivel de simplu cooperator. Nemulţumită, a mers la secretarul de partid pe raion şi s-a plâns. Acesta era din pricină de Septuaginta, evreu, neepurat încă, căci se descurca bine şi la raportări şi la discursuri. Mătuşa copilărise într'un orăşel din Moldova în care, înainte de exodul spre Eretz Israel, mai mult de jumătate, iar în centru, aproape toată populaţia era semită. Astfel învăţase puţin idiş, ştia că şhalom deschidea încă nişte uşi dacă îl pronunţai corect, cu accent aşkenaz, a mers la secretar, i-a sugerat că are şi ea rude la Ieruşălaim, în Ţara Sfântă, şi a întrebat, de ce mă oropseşti. Pentru că eşti o proastă, a fost răspunsul. Ce vrei, să am revoluţie aici la mine în raion, când, numai la tine în colectivă, ţăranii nu mai pot de bine? Eu sunt pus aici să colectez grâul pentru export, iar nu să îi îngraş pe colectiviştii tăi şvabi şi colonişti din Apuseni. Şi ţine minte, de la mine, un vechi ilegalist, lucrurile nu trebuie să meargă prea bine în ţara asta. Numai astfel vom fi lăsaţi în pace...
În anul în care au intrat ruşii în Cehoslovacia, nevoile serviciului m-au dus pe litoral. Acolo am cunoscut-o pe Maja (pronunţati -Maia), din fosta RDG, Germania de Est. Ştiţi bancul, nu-i banc, da-i bun, locotenentul orişicând, maiorul din când în când, iar generalul numa-n gând, dar eram sublocotenent pe atunci, iar dacă stai mai mult cu o femeie de vorbă şi ai un pic de experienţă animală, îţi dai seama că nu a avut de mult timp un bărbat, aşa că m-a avut pe mine, cam 5 zile, în cortul ei de pe plajă care se cam clătina ritmic, cînd o vizitam, căci noaptea eram în serviciu comandat, prin restaurante şi baruri, să organizez echipele de filaj. Şi cum mai trebuie să faci şi conversaţie cu o zână, măcar o dată pe zi, am întrebat-o, că era destul de educată, de ce sunt aşa de proaste toate filmele lor, regizate în Redegeu. Cum...nu ştii, nu ai aflat încă... ele trebuie să fie neapărat proaste, astfel încât filmele lui Big Brother - Grosse Bruder - Fratele cel Mare, să fie strălucitoare prin comparaţie.
Unul din colegii mei de şcoală a ajuns academician şi scria, de ani de zile deja, manualele şcolare de clasa a ***-a. După ce a câştigat, pe merite reale, pentru prima dată licitaţia sau concursul care l-a calificat pe el şi echipa lui să ajungă la editare, că se câştigau nişte bani, nu puţini, din asta, a luat în mână toate cărţile de mate ale naţiilor din jur, să se inspire, căci cărţile se scriu din cărţi. Limba semnelor algebrice nu are nevoie de prea multă traducere, şi a constatat că toate, dar, toate, erau scrise extraordinar de prost... Nu a înţeles de ce, până într-un târziu... Cărţile similare editate de Fratele cel Mare erau, aveau voie să fie singurele de calitate...
După 1989 am primit alte însărcinări, dar mai ales să urmăresc mass media scrisă şi TVul. Am citit mii de pagini de ziare şi am urmărit în direct şi în reluare, înregistrate pe monitor, sute de ore de emisie ale posturilor naţionale, mai ales şedinţele televizate ale CPUNului, pentru a sesiza noile modalităţi de interacţiune socială la nivelul politicului şi impactul lor asupra formării opiniei publice, pentru a putea supraveghea personalităţile politice, pemtru prognoze, si acţiuni de coordonare şi operative cât mai precise asupra evenimentelor viitoare. Nu reuşeam todeauna să sesizăm în timp real tendinţele, sintezele informative necesită uneori sedimentare şi distanţare de evenimente iar dinamica era acum alta, mult mai accelerată. Si pe vremea lui Nicu eram nevoiţi să facem periodic, aproape lunar, clismă la creier după sedinţele de informare politică, acum diareea neurală la care eram supuşi părea a fi continuă. Dar am reuşit , dacă nu mi s-a impus viteză şi sinteze concrete rapide, să sesizez tipare formalizate de comportament ale noilor politicieni. Parlamentarii lui Caragiale reînviaseră, abitir, rău de tot, şi ţineau discursuri de epocă paşoptistă get beget. Dar mai ales , parcă veniseră de acasă cu o lecţie învăţată, a discursului de a bate apa în piuă până iese spumă, fără a spune nimic, iar disputele goale de conţinut, care blocau sau amânau legile reformei păreau regizate. Asta m-a pus pe gânduri şi am început să caut analogii şi echivalenţe ca să înţeleg mai mult. Sunt fenomene sociale, mai ales în sfera politicului şi mai ales aria noastră geo, de confluenţă bizanţ-fanar-bazar- trotuar, pe care dacă le urmăreşti prea atent şi evident , se estompează şi se ocultează. Dar dacă încerci să le observi neutru şi neangajat...şi cine poate...şi dacă timpul nu îţi lipseşte...cu mijloace mici poţi avea succese informative mari. Poţi afla date sofisticate din statistici oficiale despre nivelul de trai al unei zone, sau poţi să mergi la piaţă să vezi cum sunt îmbrăcate şi ce cumpără gospodinele pentru masa de prânz şi să afli astfel aspecte esenţiale pe care studiile oficiale publicate le omit...Sau să recuperezi şi să studiezi când se iveşte ocazia însemnări de călătorie şi - sau jurnale personale, intime. Poţi obţine astfel date interesante care sunt altfel inaccesibile... informaţia înseamnă date plus interpretare, dar probabil că stiţi asta şi nu vă spun mimc nou...
Astfel, am ajuns în posesia unui manuscris, un carnet, al unei persoane decedate, când moştenitorii s-au debarasat de balastul existenţial superfluu ca să elibereze apartamentul, un jurnal inedit. Pentru a fi catalogat drept literatură pură era prea bine scris, prea tehnic, prea profesionist. Tot aşa, nu părea nimic prea serios, ca să pot să cred altceva, decât că, autorul, beat fiind, sau mahmur, sau pur si simplu deprimat, a amestecat idei personale cu observaţii şi cu note literare, cu frânturi de poezie pornoerotică personală, cu paragrafe scoase din cărţi de aventură. Dar ceea ce m-a şocat a fost o parte a jurnalului care revenea ca un leit motiv amestecată printre vulgarităţi şi lucruri banale. Sau, autorul jurnalului urmărise şi el, ca şi mine, ziare, reviste şi emisiuni TV româneşti cu nemiluita în aceeşi perioadă, ca şi mine, poate având aceeaşi meserie, de analist al informaţiei, sau avea o intuiţie teribilă sau...ştia totul despre cum se desfăşurau lucrurile în CPUN şi în politica românească a anilor 90, cam prea bine. Şi tot ce se întâmpla în sfera politică,era notat la el în carnet ca ordine date unor agenţi de spionaj, care azi se numesc mai elegant agenţi de influenţă...tot cea ce eu sesizasem ca profesionist era acolo trecut pe paragrafe structurate metodic printre răbufniri de Finnegans Wake autohton...Am predat mai departe la departamentul de decriptare manuscrisul să scoată experţii esenţa din el, ne fiind specialitatea mea, dar mi-a rămas în memorie stilul. Fiecare autor are un stil inconfundabil şi dacă faci analiza atent poţi identifica autorul unui articol de ziar după stil. Frazare, utilizarea unor tipare de compoziţie, topică, aspecte retorice, distribuţia cuvintelor , sonoritate, utilizarea neologismelor, repetiţii de cuvinte, bogăţia şi calitatea vocabularului toate acestea formează o amprentă a stilului, Poţi să copiezi sau să imiţi stilul cuiva dar nu vei reuşi să scrii niciodată exact ca el. Ori, manuscrisul avea această calitate, reda atmosfera şi stilul din CPUN de parcă el, sau manuscrisul lui, ar fi dirijat-o...poate că exagerez, ca să înţelegeţi dvs, dar aşa dădea impresia...am observat asta, pentru că meseria şi viaţa m-a educat să dau atenţie detaliilor, nuanţelor, iar dacă intru într'o cameră după o petrecere, stau cinci minute şi sunt 20 de obiecte pe masă, să pot să le descriu după ce am ieşit, sau, să pot spune cîte persoane au fost la masă după numărul şi distribuţia chiştocurilor de ţigări din scrumieră, şi a paharele nespălate din chiuvetă şi să fac deducţii asupra caracterului întâlnirii, intimă, familială, privată, profesională sau conspirativă...
Apoi, să citesc literatură referitoare la profesia mea, este şi un hobby şi o relaxare, şi un schimb de experienţă cu confraţii din alte spaţii geopolitice, prieteni sau inamici, o documentare, şi mai ales o educaţie non stop. In această meserie nu se prea iese, sau nu se prea ajunge la pensie, unii reuşesc totuşi, sau se refugiază când obosesc ideologic, în tabăra opusă, complementară, de unde scriu memorii interesante, documentate, ca să îşi suplimenteze veniturile. Astfel poţi să îţi îmbogăţeşti experienţa fără prea mare efort, cu date specifice. Sigur, nu tot ce vede lumina tiparului în domeniul nostru este strict autentic şi veridic, dar am învăţat să citesc printre rânduri şi să utilizez la maximum orice material prin studiu comparativ şi sinectică.Când viaţa îţi atârnă de un fir de aţă şi îţi este ameninţată continuu, înveţi să ţii seama de detalii şi să le utilizezi la mega.
Cartea la care mă refer se chiamă Istoria KGB, scrisă de un tip, lăsat de Cel de Sus spre ruşinea camarazilor săi, căci a ajuns la yankei, unde a dat cu sasu şi cu subsemnatu la departamentul care se ocupă de defectori. Apoi, având acces la arhive, de ce să nu scuipe el pe cei de la care a mîncat ani buni de zile solda,că aşa este în meseria noastră, o mînă spală pe alta şi rămîn amîndouă murdare, şi a scris o carte, bine documentată de altfel. Nefiind eu istoric şi având altă specialitate, ocupaţie şi preocupări, am răsfoit-o doar, dar până la capăt. Acolo am dat de o anexă, care se numea aproximativ - Directivă trimisă trupelor- agenţilor KGB din Polonia în '48 - , evident, 48ul lui Iosif Visarionovici, iar nu cel moldovlah-. Prin anii '50 îmi făceam educaţia religioasă cu dascălul Budiu la biserica din cartier şi cea ateistă la şcoală în organizaţia de pionieri, ceea ce m-a ajutat peste ani, să am o atitudine filozofică echilibrată. Dar începusem să văd în jurul meu ce se ascunde sub propaganda oficială ,a guvernului, a mamei şi familiei mele personale. Dar trăiam nişte lucruri, le simţeam, tot aşa cum peştele simte, cu capul scos din apă, că adevărurile din lumea asta sunt duale şi uneori sufocante, dacă nu te situezi în zona cu densitatea cu care s-au obişnuit plămânii tăi din ere geologice. Iar anexa despre Polonia citită recent din cartea transfugului, îmi amintea de o copilărie şi adolescenţă trăită în Banatul natal. Prea se potriveau toate...erau ordine foarte clare, referitoare la situaţii pe care eu le trăisem prea mult timp, prea acut, ca să nu le uit, şi să mi se fixeze pe hard disc pentru toată viaţa...erau indicaţii despre cât de prost trebuie să circule trenurile, cât de inculţi trebuie să fie profesorii, şi multe altele pe care le trăisem cu vârf şi îndesat. Sigur, nu aveam şi nu am nici azi, nici un indiciu şi dovadă de autenticitatea acelei anexe. Doar constatarea că se potrivea din punct de vedere stilistic, prea cumplit, cu experienţa mea de viaţă, cu manuscrisul maculatură pomenit mai sus şi cu bâlciul peren tragicomic, de bal mascat, al aleşilor din fruntea ţării. Nu am pretenţia să creez termeni sociologici noi, neapărat, dar aş sugera conceptul de rezonanţă a stilurilor, ca instrument metodologic. Să acuzi întotdeauna factorii externi, drept generatori ai soartei tale, bune sau rele, este o scuză prea omenească , uzată, perimată, fumată şi afumată. Dar vă întreb pe dvs, cei care citiţi, căci eu am murit oficial, şi ceea ce gândesc sau cred eu , nu mai contează, nu prea, mai mult nu, ce părere aveţi, chiar aşa o fi...lucrurile nu trebuie să meargă prea bine în ţara asta...oare de aceea ne lăsăm intr-un mod atât de crunt şi dureros, responsabilitatea vieţii şi a destinului la cheremul unor manuscrise şi minţi alienate, bolnave...
(Carnetele Maiorului Dorin continua cu - Viata ca o gazela din Kwazulu -,aici pe site)
#######