Îmi dă sms luni că vine la Cluj. Îi dau bip, îmi dă bip, o resun eu. Începe să îşi expună obiecţiile ei...dacă că dacă...,că de venit, vine azi, cândva, vine, dar nu ştie exact, că se mai gândeşte. Adică, şi rac astrologic şi ardeleancă căpăţânoasă, din rasa lui Maniu. Şi mai ales are nevoie ca eu să o motivez, vine, dar vine condiţionat. Vrea întâi să vadă, prin ceea ce îmi spune, dacă e binevenită, dacă eu îi voi sta la dispoziţie, dacă mă va putea manipula, şi pentru asta are un discurs pregătit, presărat cu o porţie bună de...dacă...dacă şi cu parcă, au plecat să facă o casă la Sinaia, dacă o'ncepea, poate o termina...Că a nins. I-am spus că şoseaua e liberă, că şoseaua a fost la fel de liberă, liberă toată iarna. Că nu ştie cu care maşină va veni, la ce oră. Că nu s-a hotărât încă. Această nehotărâre continuă a ei în legătură cu ce va face sau nu, e exasperantă...dar asta şi vrea, ştie foarte bine că după ce a epuizat bine interlocutorul cu jocul ei din joc, cu oglinzi deformante din labirintul de la Disney World, va putea mai uşor să facă pe neajutorata, încât să îi rezolv eu problemele, iar ea să culeagă rezultatele fără consum neuronal. Că dacă ai mulţi hormoni şi puţini neuroni, se poate face substituţie. Şi ea ştie asta, dar dacă o acuzi direct, spune...Eeeu...? Eeeu, nuu...Ia nie vinavat ! A kto vinavat ? A kto ? Că oare o să ajungem azi la profa ei, dacă soseşte prea târziu...I-am spus că de ori de câte ori sună pe impulsurile mele, vrea să işi rezolve dilemele vieţii ei în minute întregi la telefon, să termine o dată şi să vină şi vom vedea ce facem după ce soseşte. O aştept în staţie o oră şi un sfert pe la minus 7 grade. Ca să o prind, să nu dispară, am rămas pe stradă, şi am discutat în stilul meu cu o studentă care aştepta pachet de acasă, să nu mă plictisesc. Am şi făcut schimb de emailuri şi ne-am asigurat de sentimente reciproce eterne, că am avut timp destul, makina a întârziat o oră şi un sfert. Afară era frig şi bătea vânt rece, şi maşinile ne stropeau peste trotuar cu apă amestecată cu sare şi nisip din gropile de pe asfalt, mîncal'aş fript pe primar, fost şi actual, prăjit la foc domol...Soseşte fără căciulă şi fular. Că să mergem să îşi cumpere o căciulă. Eu aveam două fulare şi două căciuli la mine, puse una peste alta, ca şi papa de la Roma, că şi el face guturai, care, ca şi bătaia, e rupt din rai, şi îi dau câte una din fiecare să nu ne mai pierdem timpul pe la magazine. Mergem la biblă şi începem să lucrăm. Din 5 in 5 minute mă grăbeşte să terminăm o dată că ea mai vrea să se plimbe în acea zi prin oraş pe la magazine, dar foarte agitată de fiecare dată, gata să sară în sus, să îşi ea geaca să se îmbrace şi să plece în oraş. Cam pe la 6 seara, după 4 ore, i-a mai trecut agitaţia, şi şi-a dat seama că trebuie totuşi să colaboreze cu mine, să lucrăm împreună. I-am citit ce am scris, în numele ei, că era viitorul ei proiect, la care eu mă oferisem să fiu consultant, care urma să îl semneze şi să îl şi execute, care era potrivit cu biografia ei, cu ceea ce făcuse pâna acum, totul potrivit în mici amănunte, de un profi ca mine, şi scris într-o engleză fără cusur. Când şi-a dat seama de amploarea şi seriozitatea proiectului şi că atunci când îl va trimite, va trebui să îl şi realizeze, îşi asumă o responsabilitate şi că va trebui să şi muncească un pic, să şi pună osul, a început să scâncească, că e prea greu, că ea nu se descurcă...I-am spus că pînă în martie peste doi ani, când vom fi în UE cu toţii...cu toţii vom fi...copii şi nepoţi, daci şi hotentoţi, tâmpiţi şi netoţi, cu toţi, cu toţi...are exact doi ani, timp destul, să facă ceva frumos, iar dacă nu este de acord cu propunerea mea, la care mă gândisem mai mult de o lună ca să îmi iasă perfect, şi să fie şi cea mai bună, ca să aibe şanse de succes la concurs, să spună ea ce vrea, şi de luni până vineri eu o ajut şi scriem o nouă temă. Dacă a văzut că nu mai este timp să refacem totul de la zero absolut, a acceptat. S-a făcut târziu, am condus-o prin oraş. La un magazin de artizanat, a văzut o cană în vitrină. Erau o sută de obiecte frumoase în vitrină, dar a ales o cană un obiect care să aibă un spaţiu conţinător, să aibă un gol ce poate fi umplut. Despre psihologia acestei alegeri, de ce cană şi nu fluier sau lingură de lemn cu motive din Ţara Moţilor, pot să vă scriu 'şpe pagini de pisicanaliză, dar, în altă telenovelă...Că ea intră să îşi cumpere o cană. Dacă am văzut că intră şi nu mai iese, am navigat şi eu după ea, în marea nehotărârii ei, şi eu după ea, să o ajut să aleagă. Întâi a pus mâna pe cea mai urâtă dintre toate, era clar că nu aceea va fi ultima ei alegere, dar ca să aibe subiect de discuţie cu mine, trebuia să înceapă cât mai departe de final...că aia îi place ei...dar nu este în stare să se decidă... mai erau cel puţin 10 căni mai drăguţe, am analizat eu şi am expus comparativ calităţile estetice la toate. Dar din felul în care a ales-o, mi se pare că nu a mai contat criteriul estetic, ci tranzacţia cu mine. Să particip şi eu la dilemele ei, să împartă cu mine ceva, să aibă o experienţă în comun cu cineva, să se bucure că a fost cu cineva la cumpărături, şi a făcut ceva cu semnificaţie, ceva cu care să umple nişte minute din viaţă, care altfel ar fi rămas goale. După ce se pare că a ales cana, a început cu mine un dialog, dacă este sau nu util să o cumpere în acel moment. Că se va duce la cămin că acolo îşi va face ceai şi ar vrea să îl bea din cana ei, că dacă au sau nu au fetele o cană în plus, că ea nu vrea să bea din cana altuia, şi a tot discutat cu mine această ipoteză, că va găsi ea o cană liberă în plus în cămin sau nu...până în final, a spus că nu îşi mai cumpără cană deocamdată, şi am reuşit să o scot din magazin, să mergem mai departe. Deci nu avea de gând, nici prin cap nu- i trecea îşi cumpere cană, dar ştiu că aşa făcea şi Howard Hugues, şi nu numai de aici am dedus că ea are stofă de miliardar în dolari, ceea ce i-am şi comunicat... Mi-a oferit şi mie un sanviş cu şniţel de pui la un fast food şi pâine arabă şi eu am găsit pe tejghea un borcan plin cu usturoi tocat şi am mîncat cam un sfert din el şi am fost fericit. Ca premiu am condus-o până la cămin. Pe drum a fost în continuare agitată, în legătură cu toate problemele ei. Şi discuta cu mine cu un ton de ceartă despre ele, de parcă eu aş fi de vină în legătură cu tot ceea ce i se întâmplă, şi de parcă toate s-ar putea rezolva acolo pe stradă, în cinci minute, pe gheţuşul în pantă de pe strada Haşdeu.

Pentru a doua zi, am hotarât eu, pentru mine, să încerc să o calmez într-o discuţie, că simţeam că eu nu mai rezist la zigzagurile ei, nu puteam să continui să lucrez aşa. Nu mă întreba cum a fost, că am reuşit un mix de magician de circ, şaman din Deşertul Gobi şi Takla Makan, brujo din Sonora - Mexic, popă papistaş, medic nebunolog, prietenar, de toate şi pentru toate, numai amant nu am fost...sau nu prea...cel puţin, nu îmi amintesc...Ce nu mi-am dat seama din păcate, decât după ce a plecat din Cluj, este că în lumea ei, vorbele şi acţiunile au o altă valoare şi dacă mi se pare mie că a înţeles ceva din ceea ce i-am spus, nu înseamnă că aşa s-a şi întâmplat.

Temele care o frământă. Că lumea asta i se pare ciudată. Că ea nu mai înţelege de ce trebuie să ne sculăm dimineaţa, de ce trebui să mergem la lucru, de ce trebuie să dormim noaptea...dacă vrei în cuvintele noastre, o cercetare asupra sensurilor vieţii dar, fără să încerce să şi caute prin analiză un răspuns, ci rămânând la nivelul retoric, dar al sofiştilor de baltă, o repetiţie în cerc închis, în carusel, a întrebărilor, de mii de ori şi atât, nimic mult. Ea nu se întreabă de ce alţii o fac totuşi, ci contestă motivele lor. Susţine că aceste motive nu sunt valabile pentru ea, că ea nu se poate adapta la rutina lor, refuză viaţa obişnuită şi îi este frică că acest mod de a gândi a ei, să nu fie de om nebun, deci frică de nebunie tot aşa cum altora le este frică de şerpi sau de păianjeni. I-am explicat că asta nu este nebunie, ci este o iluminare, că Dumnezeu a fost darnic cu ea şi i-a dat o minte mai pătrunzătoare şi nişte ochi mai buni, o viziune mai bună, şi ea acum vede lucruri pe care alţii nu le văd şi aceasta nu este o nebunie ci o binecuvântare de la Dumnezeu.Că ar dori să fie din nou cum a fost înainte, la fel ca alţii. I-am spus că această întoarcere înapoi nu mai este posibilă şi va trebui să înveţe să se suporte, ea pe ea însăşi, că degeaba va încerca şă îşi rezolve cu medici sau medicamente, asta este firea ei acum, ea va trebui să îşi accepte ceea ce Dumnezeu i-a oferit, şi nu are cum să refuze, asta este viaţa ei acum. După vreo 3 ore de discuţie şi aplicaţie practică, parcă era puţin mai calmă...parcă...

Dar acum, cu viziunea ei stranieră despre lume, mă zăpăcise şi pe mine şi i-am arătat pe stradă, uite, câte şmecherii întâlnite pe stradă sunt pe ulei, sunt chestii naşpa, la mega, şi am găsit vreo zece pe un km, să îi demonstrez că realitatea este plină de aiurisme şi porcisme, pe stradă câte vrei, iar dacă le vezi, nu înseamnă că eşti lulu, înseamnă doar că le-ai văzut, şi gata. I -am arătat chiar şi o persoană care semăna de la distanţă atât de bine cu tine, îmbrăcăminte, forma corpului, mişcări, pălărie, încât ne-a creat la amândoi confuzie în sorbona, dacă nu ai apărut cumva acolo lângă noi pe fleoaştăr, eu numesc acest gen de apariţii, fantome ale persoanei reprezentate de ele, chiar dacă persoana este în viaţă, aşa le numesc şi japonezii. Şi a văzut şi ea clar, era o persoană identică cu tine şi neidentică în acelaşi timp.

Acum când analizez, asta îmi dau seama. Ca să nu o acuz eu de nebunie clasică, ceea ce nu vreau să fac, că nu vreau să emit eu diagnostice care să sune ca...decompesare anxioasă pe fond emoţional labil cu manifestări atipice în fază incipientă, combinată cu suflu sistolic apical cu dedublare la ventricolul doi la vârf pe un cord cu marginea stângă rectilinie...care se traduce în limba lui Decebalus per Scorilo, că i-a mâncat pisicu' limbricu', findcă traduttore - traditore, per che, noi, in Italia facciamo cosi...că pentru salata asta de cuvinte trebuia sa fac facultate cu halat alb şi lepedeu galben la absolvire, îmi dau seama...

Dar, dacă l-ai văzut pe Dumnezeu dacă te-ai întâlnit cu el, nu mai poţi fi acelaşi om ca înainte. Mai concret, eu am căutat toată viaţa o iubire ideală, dta ai întâlnit-o repede şi uşor. După ce ai întâlnit-o şi ai trăit-o, oricât ai dori şi ai încerca, nu poţi fi acelaşi om ca cel dinainte. Şi nu poţi altfel. Toată viaţa şi orice ţi se îmtâmplă, raportezi la acel eveniment. Don Juan Matus din romanele lui Castaneda remarcă aceste întâmplări exemplare din viaţa fiecărui om, şi spune că un luptător trebuie să facă un inventar al lor...Nu sunt toate neapărat plăcute şi fericite, dar te marchează şi sunt cele care îţi determină viaţa. De exemplu, întâlnirea cu fantoma ta pe stradă în Cluj, Marika a uitat-o, dar pe mine m-a marcat, eu această întâmplare nu pot să o uit, mi-a reamintit cât de importantă poate fi o imagine dominantă care o ai în minte şicum îţi poate aceasta determina modul de a vedea restul lumii... Tot aşa cum nu pot să uit faptul că fiul meu cel mic cel mic, seamănă atât de tare cu fratele meu decedat de timpuriu, încât mi se pare că fantoma lui se plimbă prin casă şi nu flăcăul meu...Îmi amintesc de un oltean get beget, nu din cei cu accent falsificat, care s-au aciuat la noi în oraş ca să îl oltenizeze, pe care l-am întâlnit într-o delegaţie la MITICEŞTI, într-un hotel, care mi-a povestit cum, student fiind, o tipesă drăguţă, necunoscută de el, s-a aşezat la masa lui la cantina şi i-a spus...dle, te rog să nu te superi pe mine, şi să nu mă înţelegi greşit, nu te cunosc, nu vreau să îţi fac curte, n-am venit cu mandolina ca să fac bani pentru coşniţă, te rog să îmi permiţi să stau de vorbă puţin cu tine, că semeni enorm de mult cu fratele meu care a decedat recent într-un accident...şi ea a izbucnit

într-un plâns disperat şi nervos, melancolinos, de dat apă la soareci cu lighianul, sfâşietor la duh şi la plămâni, de-i venea să se caţere pe pereţi fără panciatantra când se uita la ea...după vreo câteva minute el s-a simţit subjugat de tristeţea ei bodlerianobacovianominulesciană, era în stare să facă orice pentru ea, să o mângâie, să o ajute să îi treacă...l-a invitat la ea la garsonieră, au lins şi au ras nişte beri până el a ajuns rupt în gură, ciocnind pertu. Apoi ea a început să îi care la palme şi la pumni şi l-a trântit pe jos, s-a aşezat vitejeşte călare peste el şi i-a descheiat fermoarul de la şliţ. În timp ce îmi povestea, olteanul îşi ştergea discret câte o lacrimă întorcându-şi capul în lateral, ca să nu observ eu, să nu mă deranjeze, şi avea un surâs amar, ciarliciaplinian. Mi-a mărturisit că el este milos din fire, cu toate că este un strănepot al lui Tudor din Vladimiri, care utiliza paloşul în activitatea publică, ca argument în tranzacţii funciare şi în cariera politică, până a fost calmat definitiv de nişte grecotei cu nas subţire, cu şisul sub fustanelă, veniţi p'acilea în consultanţă în probleme de asistenţă socială şi integrare europeană cu Imperiul Ruşilor. L-am asigurat de toată înţelegerea şi compasiunea mea, mărturisindu-i că am avut şi eu de a face cu femele homononsapiens în călduri, şi nu o dată, şi că Geneza se repetă zilnic, căci în orice om o lume îşi face încercarea şi universul încearcă în zadar, să renască din golul femeiesc, care produce numai găuri negre, şi din întâmplare şi pe ici pe colo, câte o astră...şi mai povestea el, că ea s-a scuzat spre dimineaţă, după vreo patru numere, nu mai ştie el exact...dar crede că au fost patru...şi, s-a scuzat ea, şi s-a spovedit, că aşa proceda ea cu fratele ei, până recent când l-a lovit maşina, căci aşa se obişnuiseră de mici, când rămâneau singuri închişi în casă, de dimineaţă până pe la cinci după masă, când se întorceau părinţii de la fabrica unde construiau socialismul. Şi povestind, olteanul îşi tot ştergea câte o lacrimă, şi povestea că a aceptat rugămintea ei, să îi facă toate alea, că îi era milă de ea, că plângea şi se văieta săraca tot timpul, şi în timp ce o pălea şi o troznea, şi la bubuială, şi şi după...

Aşa mi se pare mie, că ea a trecut prin nişte evenimente şi, sau a avut revelaţii pe care numai ea le ştie şi prin modul în care se comportă încearcă să comunice ceva, şi nu reuşeste. Ceva de genul, cum spuneai dta, că pe vremea străbunicii tale, nu era bine sa te întâlneşti cu ielele noaptea, să nu păţesti ceva, căci erau fiinţe pline de putere, iar întâlnirea cu ele putea să te îmbolnăvească şi chiar să te omoare. Eu sunt

fizician, aşa scrie pe diploma mea, şi iau aceste poveşti foarte în serios. Ea în mod cert a păţit ceva, un eveniment pe care nu îl poate comunica în mod direct, iar prin comportamentul acesta încearcă să se exprime...In limbaj tehnic de specialitate, căutarea ei de semnificaţii dusă până la absurd ajunge să golească, în mod expres, de semnificaţie, realitatea, ajunge să aibe tocmai efecte contrare, în acelaşi mod în care ai încerca să studiezi anatomia pe un om viu şi pentru aceasta ai decis să îl tai în felii, el fiind viu încă. Vei şti în final mai multă anatomie, dar ai sacrificat pentru asta o bucată de om. Aşa se pare că face şi ea, cu ea însăşi, face filozofie existenţială înaltă, cu sacrificiul sănătăţii ei mintale, îşi face mintea ferfeniţă în efortul de a-şi crea o identitate proprie originală numai cu mijloace intelectuale, fără acţiune, şi apoi se uimeşte că aceasta nu mai decolează ca înainte...

Una din deficienţele situaţiei ei este că a căzut în capcana unui discurs personal fără pregătire filozofică minimă. Ar fi trebuit să ştie înainte să pornească pe acest drum intelectual că discursul despre realitate nu este identic cu realitatea per se. Apoi, că orice propoziţii ar emite sunt limitate de perspectiva ei socială, şi de propria sa participare la configuraţia pe care o analizează. Când afirmă..de ce trebuie să ne sculăm dimineaţa....etc...se referă la un cadru social din care face şi ea parte...Fiind singura din grupul ei social, care îşi pune asemenea probleme, simpla enunţare a ideilor, o scoate automat înafara grupului. Ea este singurul filozof din zonă, de la ea de pe stradă, nu are cu cine să se confrunte, am putea zice...Pura iniţiere a acestei teme o face să fie un marginal ,ea se pronunţă în numele celorlalţi...de ce trebuie NOI să...dar în demersul său intelectual nu este urmărită de nimeni din cei din jur. Astfel, ideile ei necomunicate cu nimeni se transformă într-un monolog care nu are nici o validare socială, vorbeşte singură, nu comunică, pentru că nu are cui, nu are în jur interlocutori cu aceleaşi preocupări. Astfel devine din punct de vedere a grupului social din care face parte un anormal. În acest aspect îşi poate avea originea tema ei...oare nu este nebunie ceea ce fac, ceea ce trăiesc, faptul că îmi permit să gîndesc, să problematizez ceea ce altora li se pare ca un dat, adică existenţa zilnică...Se poate astfel constata că problematica sa are un referenţial social, este anormală în acel mediu, lipsit de preocupări intelectuale, iar alt aspect este acela a unei lipse de pregătire tehnică pentru a putea aborda domeniul de o manieră creatoare.

Apoi am decis să trimitem partea de dosar care era deja gata, la Universita degli Studi, să nu fim în întârziere. La poştă am lăsat-o pe ea să facă, ca să înveţe să se descurce altădată şi singură. Am stat la o masă, i-am dat instrucţiuni, le-a scris pe hârtie, să nu le uite, până le va discuta la ghişeu. I-am spus amănunţit ce să facă şi ea a notat amănunţit. Erau câteva operaţiuni, nu era un curs pentru conducerea modulului lunar. Cu toate acestea, a făcut totul pe dos şi a trebuit să repete operaţia de câteva ori şi a stricat un plic de unleucincizeci, şi m-a adus în final la capătul dinspre suicid al răbdării, încât mă întreb dacă nu asta a urmărit, printre altele să vadă cât rezist...Well...SELL !

Apoi am plecat la bibleoteca din nou, că pentru ziua aceea se făcuse prea târziu să mai mergem la profă. Acolo am lăsat-o pe ea să lucreze puţin, să înveţe să se descurce singură. Manevrez eu xeroxul să îi arăt, pe urmă o pun pe ea. Pune mâna ea pe xerox, acesta se blochează. Vine bibleotecarul, opreşte xeroxul, îl deblochează, îl face să meargă. Manevrez eu xeroxul, acesta merge. O pun pe ea, xeroxul se blochează, şi asta de multe ori în şir. Mergem la calculator. Calculatorul funcţionase toată ziua bine. Pune mâna ea pe calculator, acesta se blochează şi aceasta de câteva ori la rând. Dna bibleotecară mi- a semnalat cu altă ocazie, o cunoştiinţă de a ei, mai în vârstă, cam excentrică, care, ori de câte ori vine la bibleotecă, se întâmplă la fel. Culmea este că şi din profil seamănă cu Marika doar că se îmbracă mult mai ostentativ. Tocmai sosise şi ea şi i-am arătat-o lui Marica, şi când a văzut-o cât de şod era îmbrăcată a început să râdă.

O pun să scrie o scrisoare către ambasadă, că era implicit nevoie de asta. Eu o dictez şi ea tehnoredactează. Constat că nu prea ştie să scrie la calculator. Apoi ajungem la faza la care nu ştie să pună virgula în text şi îmi dau seama că ceva nu este clar cu ea, şi îi spun a doua zi, că va trebui să mai facă un curs de dactilografie cu zece degete şi de tehnoredactare în Word, că dacă o vor pune acolo să facă o lucrare de două pagini nu stă nimeni să facă piruete şi opturi după fundul ei, să se joace cu ea de-a pusul virgulei. La care mi-a răspuns că ştie să pună virgula dar atunci era nervoasă...şi vroia să se exerseze de-a întinsul coardei până la plesneală, cu nervii mei, probabil...

A doua zi m-a rugat să o însoţesc la profă, să îi suştin moralul. Eu am spus să mergem la prima oră ca să mai putem să facem şi altceva în ziua aceea. Ea, nu, că nu are rost, că mai spre prânz. A mai întârziat o oră şi dimineaţa s-a dus pe apa sâmbetei şi profa nu era de găsit. Şi Marika, că ea ce să facă...adică să îi caut eu profa...Eu i-am spus că ea ştie mai bine ce este în facultate, că a petrecut acolo patru ani, să caute un orar, să se descurce. De unde a început circul, nu circul Bucureşti, ci circul Marika. A fost la orar. Când era ea la şcoală anul trecut, orele începeau la 8, 9, 10 ,11, 12 şamd, acum orele începeau la orele 7.30. ,8.30 , 9.30, 10.30, şamd. Şi m-a bătut la cap toată ziua, că ea nu mai înţelege nimic, că ce orar e ăla, că ea când era la facultate începeau la 8, 9 , 10, 11, şi că de ce încep acum la 7.30, 8.30 etc. că ea nu mai înţelege nimic, că ce e cu aiureala asta, că toată lumea asta este aiurea, că ce este cu clădirea asta aiurea, că ce e cu clădirea asta nouă, că ce e cu magazinul ăsta nou, că nu era aici când a fost ea în Cluj. Se pare că toate aceste schimbări o afectau profund şi o perturbau. Abia seara după o discuţie de 5 minute cu P., fosta ei colegă, ei s-a mai calmat în legătură cu orarul şi a înţeles că aşa este orarul anul acesta. A fost necesar ca o fostă colegă, deci un personaj de încredere, care avusese acceaşi experienţă ca şi ea, în aceeaşi clădire, cu care împărtăşise viaţa de studentă, să o liniştească, că orarul este întradevăr schimbat şi că este o situaţia de azi, situaţia normală, că eu degeaba am încercat să îi explic asta toată ziua că nu îi intra deloc în cap. Apoi, încă la facultate, i-am spus că eu o conduc la profă, dar nu voi vorbi eu în locul ei, că ea merge la masterat, iar nu eu. La care, a început o ceartă cruntă cu mine pe coridoarele facultăţii de parcă era copil de 3 ani şi opt luni, care nu vrea pe oliţă dacă nu stă mama lângă el, să îi spună poveşti gigea.

Am plecat spre bibeotecă din nou. Marika, că ea vine singură, că merge o staţie pe jos, să nu mai cheltuie un bilet, care acum face 2 lei. Am greşit să o las singură, dar mă dureau picioarele. A sosit la după vreo 4 ore, cu o scuză minoră, că a fost în vâjâială prin oraş. Nu m-am ofuscat, nu sunt supărăcios, că dacă eram, mă făceam dentist, ca fiică-mea, nu consultant, dar am rămas buşbe( bouche bee), cu mutra belită ca un muian de lebădă, m-am întrebat la modul serios, pe ce lume trăieşte. Am mai lucrat puţin şi bibleoteca s-a închis şi ziua s-a dus. La despărţire în timp ce urcam în cursa mea de oraş, mi-a dat ordin ca a doua zi să vin la campus dimineaţa devreme, să mergem împreună la profă, ceea ce eu îi spusesem de trei zile deja, să mergem la prima oră, să o prindem, dar acum se trezise şi ea, că se apropia scadenţa. Chestia că ea îmi dă mie ordin, m-a făcut să încep să analizez, dacă realizez, şi-sau mai ştiu pe unde, şi de ce mă aflu acolo...

Proceduri cu specific personal. O invit la mine în birou, să nu deranjăm alte camere. In trei minute lucrurile ei sunt scoase din sacoşă şi răspândite peste tot şi nu te mai poţi mişca. A dorit să mănânce din mâncarea ei. Imediat a umplut masa din bucătărie cu o dezordine de nedescris de pungi de plastic şi hârtie şi carton reciclabil, şi tot răscolea în fundul lor şi cerceta fiecare bucăţică de mâncare de parcă ar fi fost cu fecale sau să vadă dacă nu este ceva ciudat acolo în pungă. Numai parizerul nu l-a cercetat, dar dacă ar şti din ce resturi de resturi şi cu ce gelatine de gelatine şi adaosuri de adaosuri se face, probabil că nu l-ar mânca nici pe acela. Şi se bagă cu nasul în pungile alea şi devine autistă şi se repede aşa de tare pe mâncare să îşi potolească ramazanul, de parcă ar fi în luna a cincea...

DAR FII VESELĂ, NU FARFURIE,

şi eu dispar parcă din cameră,mă indivizi-invizibilizez, mă topesc, mă anihilez, nu mai contez, de parcă ar fi singură, autistă, aut, aut Cezar, aut nihil, tace şi nu spune nimic, numai înfulecă, bagă la ghiozdan, cu ochii aplecaţi, şi parcă e dusă cu gândurili în lumi alternative. Doar cam o dată la cinci minute ridică brusc ochii şi se uită la mine cu o privire scurtă de animal selbatic din junglă sau savană, un fel de atavisme de la veristrămoşi mai îndepărtaţi, aşa cum se pot vedea pe Animal Planet...O dată a exterminat în faţa mea, un kiwi şi două portocale scoase din sacoşa ei, până şi-a umplut maţul, şi doar pe la sfârşit m-a întrebat dacă nu vreau şi eu puţin...eu nu am comentat nimic din ceea ce făcea, să nu se simtă stresată, să nu o bat la cap tot timpul ca şi mama ei. Observam, tăceam şi înghiţeam. I-am oferit o papară cum numai eu ştiu să fac. Şi am tocat înainte ingredientele mici de tot. S- a uitat la ea, a început să caute cu furculiţa prin ea, dar erau bucăţele prea mici şi nu putea să le separe şi nu îşi dădea seama ce am pus. M-a întrebat ce e înăuntru. Am refuzat să îi spun, dacă îi place să mănânce, iar dacă nu, nu. A tot piscălit cu furculiţa după nimicuţa, a gustat un pic şi a renunţat. I-am dat într-o zi o supă simplă, că asta aveam. A spus că este bună şi a mâncat câteva linguri. A doua zi i-am dat aceeaşi supă. Era partea de pe fundul oalei. Era de vacă, care rumegă şi cacă, cu legume, fusese un os, iar pe os, un pic de măduvă, de grăsime, care acum nimerise la ea în farfurie. De comedie...de comă..că ce e aia...etc...de parcă aş fi vrut să o otrăvesc...

sapărkealifragisliticexpiealdouşăn astfel...etc...Mi-a spus să nu mai continui, că ea nu mai poate de groază când aude. Se pare că mâncarea pentru ea, tot timpul, nu este simplă mâncare şi se pare că tot timpul vrea să elimine tot ce ar putea intra rău sau malefic în ea împreună cu mâncarea. Dacă îmi permiţi să fac o interpretare psihanalitică. Psihanalistul R. Laing mi-a atras atenţia că uneori pacientele fac echivalenţă între a împărtăşi o masă cu un bărbat şi a a face un act sexual cu el. Astfel el citează pe o pacientă, care spune...mi-a dat să mănânc, asta m-a bucurat, înseamnă că mă consideră o fiinţă vie...poţi face sex cu un cadavru, dar nu îi dai să mănânce... Se observă aici cum actul de a da de mâncare este pus în antiteză cu actul sexual dar această antiteză presupune că cele două au fost suprapuse în mintea pacientei iniţial. Iar prin actul sexual nedorit pacienta se simţea simbolic redusă la postură de obiect, reificată, era ca un cadavru...hey Johnnie, hai să roadem un cadavru...e-aşa de a-pe-ti-sant....astfel refuzul mâncării de către o anorexică poate fi echivalat cu refuzul simbolic al unui act sexual nedorit. In plus, secreţiile menstruale dar şi sperma sunt interpretate ca materii murdare, imunde, abjecte. Astfel, şi sperma este murdară, o murdărie, care dacă eşti femeie trebuie să suporţi, ca să o bage, să o introiecteze altul în tine, iar dacă vine de la un bărbat pe care nu îl iubeşti, este cu atât mai scârboasă şi ea face probabil echivalenţa, ceea ce îngurgitezi sau primeşti în tine când mănânci sau cand faci sex este murdărie şi încearcă atunci când mănâncă să controleze ceea ce bagă în ea, refuză murdăria din mâncare, refuză murdăria sexului, refuză murdăria vieţii. E o interpretare, nu este ceva definitiv, s-ar putea să fie aşa...

O dată am citit o carte interbelică, ce avea un capitol...Cum trăiesc spionii, cu mor ei...Despre ea, pot să îţi spun cum doarme. Într-o zi, pe la zece dimineaţa, îmi cere întâi permisiunea, apoi se întinde pe pat, că e obo...de altfel, e veşnic obosită, doar când merge la şopat pe bul, în siti, pi şentru, se mai învigorizează niţel...că fetele în cămin au lăsat aparatul de radio deschis, să audă discursul noului cârmaci de cârmaci al corăbiei naţionale...e la nave va...dove arrivera, questo no si sa... şi ea nu reuşit să aşeze pleoapă pe pleoapă şi pleoapă pe ochi...şi spune...bun, să spunem că dormim de amia...de amiazi...de amiază-zi...de nămiezi... ultimul cuvânt l-am dedus eu, după ce m'am uitat în dicţionarul tehnic poliglot, mai mult, că înainte să termine complect emisiunea lui, a adormit buştean. Eu aveam de exersat pentru o versiune modernă a poveştii cu Harap Alb, rolul lui Taie Lemne şi a lui Sfarmă Piatră, aşa că, timp de două ore, am tot excavat cu bombe cu hidrogen Mount St Helen şi Muntele Băişorii şi am defrişat 5 acri de pădure Sequoia, primită pe certificatul Erou Martir al Revoluţiunii, după ce am demonstrat comisiei, cu acte în regulă şi casetă video, că am stat închis, de soţia, în şifonier, în 22, că altfel le arătam eu, ***** mami lor de secu' şi terorişti... Am reuşit totuşi câte ceva, se uimea la trezire că a visat cu o orchestră de coarde cu bubuit de tobe şi cântec de havaiană la fierăstrău. Dar cu tot efortul meu de a-i asigura un confort sonor, nu s-a trezit nici un pic. Se vedea că se dedă la un coşmar năpraznic, ceva palpitant, căci din când în cînd scotea nişte sunete scurte de urs grizzly corcit cu brun carpatin, făcea o mică levitaţie de cam 10 cm, şi se rostogolea pe partea cealaltă, înfundându-şi capul în frunziş, adică în aşternut. Mă gândeam să provoc o inundaţie ca să reuşesc, îmi chinuiam mintea cum să rup barajul de la Răcătău, fără să se observe prea tare, şi fără să provoc pagube exagerate, dar până la urmă nu a mai fost necesar, s-a trezit singură...că ea nu a putut nici acum să tragă la aghioase aproape de loc...că s-a gândit tot timpul...s-a chinuit...Am explicat că aşa sunt geniile, oamenii creatori, ei bagă la soileală şi se sforăie, dar mintea le socoteşte dividente, ca un calculator CRAY al USAF şi NORAD, aşa s-au descoperit în timpul somnului şi nemurirea sufletului şi teoria chibritului.

PÂNĂ LA PODUL CALVARIA E REPUBLICA,

împreună cu colegele ei de cameră de la cămin...După un raliu cu viteză de maraton în care am pierdut-o de trei ori prin şopuri, încât am declarat în final, că o voi mai însoţi la cumpărături numai contra cost, cu tarif mojarat, am petrecut o seară plăcută într-un local în care patronii şi-au investit tot efortul, au pus tot sufletul, cugetul şi inima, cele aveau în dotare, şi dolarii aferenţi, să creeze o atmosferă plăcută. Chelneri tineri îmbrăcaţi în tricouri negre cu bicepşi şvarţenegri, se plimbau printre mese cu tăvi pe care erau comenzi minuscule la preţuri majuscule, scrise pe lista restaurantului cu două preţuri, leul virgin şi cel greu...leoaica gravidă, concepută de BeNeRe care îşi arată colţii şi ghiarele din plastic aplicate la manchiurista FeMeIi, catre Euro şi Dollar...

AVEM DE TOATE ŞI PENTRU TOATE...

.dar aveau şi produse la 70 de bani, de mă simţeam ca un secretar general pensionar, la Cantina Partidului...Colegele ei au fost simpatice şi pline de şarm şi ca nişte fetefemei tinere ce stau singure în cămin nemixat, fără coediukeişăn dorm, şi se gândesc la măritiş, dacă nu pentru toată viaţa, măcar per una notte...şi eu eram singurul gondolier de pe canal...am reuşit să fiu vesel, cât se poate în ziua de azi, numai Marika a stat cu fermoarul pe gură şi nu a scos un cuvânt timp de trei ore, şi nici căciula de piticot de pe căpşor nu a vrut să o scoată...