Labirint

                    O poveste adevărată de iarnă din Statul Michigan, cu final aşteptat.

Se gândi ce urma sa facă după ce se va termina vacanţa de Crăciun. Mai întâi va depune o plângere la decanat şi va ameninţa cu un proces de daune, dacă nu vor monta o linie de sonerie de alarmă în depozitul frigorific în care se afla  acum închisă din propria neglijenţă. În încăpere trebuia instalat un telefon de urgenţă şi avarie conectat la serviciul de pază, şi uşa trebuia modificată şi prevăzută cu o clanţă interioară. Dar mai întâi, trebuia să scape cumva de aici. Nu vedea încă nici o şansă de ieşire, dar simţea că  trebuie să existe o modalitate, o portiţă, o uşă. La acest gând se mai linişti puţin. Dacă urma să facă ceva, atunci trebuia să acţioneze asupra uşii. Dar nu se hotârâse încă. Îşi puse întrebarea dacă voia întradevăr să scape sau nu. De câteva ori rumegase ideea de  sinucidere, dar  rămăsese de fiecare dată la nivelul gândului, fără să acţioneze, din motivul că întotdeauna corpul ei se opunea în ultimul moment, deznodământului. Ştia din proprie experienţă că nu te poţi sinucide obligându-te să nu mai respiri, de exemplu să te ţii cu o mână de nas. Până la urmă automatismele vieţii vor decide şi vor reuşi să preia supremaţia. Dar acum se se afla sub dominaţia Zeului Frig. Cadranul fosforescent al unui termometru electronic de perete arăta minus 4 grade Celsius. Ştia că, dacă nu va acţiona la timp, după câteva ore corpul ei va avea aceeaşi temperatură şi automatul care pompa oxigen către celulele ei se va opri definitiv.  

Această întâmplare era a ei, personală şi nimeni nu urma să o repete vreodată  aici. Până la această dată mai scăpase de multe ori de la moarte. Ultima întâmplare, intrase din greşeală pe sens opus cu noua ei maşină pe autostradă. Revăzu fugitiv  privirile îngrozite ale celor ce veneau spre ea cu 100 de mile pe oră, evitând la milimetru o ciocnire frontală şi degetele lor mijlocii îndreptate în sus, care exprimau înjurături. Aşa fusese de când se ştia, o

 “ contrarian”, aceea care merge împotriva curentului, a mişcării celorlaţi. Când parapanta se rupsese sub ea, o căpiţă de fân proaspăt cosit a preluat şocul căderii libere pe o distanţă de 50 de metri, o şansă de unul la un milion.

Mai avea un an la dispoziţie ca să îşi predea  lucrarea de doctorat comisiei internaţionale de analiză. Conform procedeului, volumul  urma să fie trimis la cinci specialişti diferiţi din lumea întreagă, din continente diferite, copiile fiind anonime, nemarcate cu numele ei, astfel încât decizia lor de acceptare să nu poată fi influenţată, punînd astfel ideile conţinute înaintea personalităţii. Lucrarea era aproape gata, dar nu dorea să se afle acest lucru şi îşi prelungea astfel şederea acolo pe banii statului american, ca să mai amâne puţin dificultatea unor decizii pentru care nu era încă pregătită. Nu ştia încă ce va face cu viaţa ei după terminarea studiilor. Recrutorii  de la companii multinaţionale o curtau deja prin firmele de “ brain hunting”, de vânători de creiere, ea îi numea vânători de capete, dar nu dorea încă să se gândească la responsabilităţile unui loc de muncă şi ale întemeierii unei familii.

Făcea parte din cei pe care îi apuca pofta de lucru în momente nepotrivite, la sfârşitul programului zilei, sau vineri după masă, sau în preajma sărbătorilor. La fel se întâmplase şi acum. Clădirea se golise de oameni, care se risipeseră care încotro, ca să savureze libertatea şi frenezia sărbătorii de Crăciun şi Revelionul, un timp de reîntâlnire a familiilor, de  relaxare şi speranţă  într-un viitor mai bun, nu întotdeauna justificată. Şeful ei luase avionul personal să îşi viziteze grădina din deşertul Sonora unde cultiva peyotl fără să intefereze cu legea. Dar pe ea o chinuia de câteva zile gândul că se afla doar la un pas de descoperirea genei care provoca cancerul şi nu voia să amâne o ultimă testare pentru anul următor. Era unul din miile de cercetători din echipa imensă care descifra în nenumărate institute de cercetare din lume genomul uman, uriaşul lanţ de informaţie din miliarde de biţi, înscris în codul genetic din acizii nucleici. De aceasta avea nevoie viaţa, de un materialul plastic al unui acid, pe care să fie scrisă Cartea Cărţilor, de o cheie de multiplicare şi reproducere fidelă a acestuia şi de o proteină care să îl apere de deteriorare, conţinută în membrana celulară.  Proba ce urma să o studieze la microscopul electronic era păstrată în camera frigorifică centrală a  laboratorului de cercetare a clinicii universitare unde se afla acum. Lăsase uşa întredeschisă în urma ei, în ideea că va sta doar un moment în încăpere. Uşa se rotise cu o mişcare imperceptibilă şi lentă pe balamale, se auzi un “clic “, şi se trezise blocată înăuntru.

          Ştia din experienţă proprie că agitaţia nu  o va duce nicăieri, şi deocamdată nu vedea nici o ieşire. Soarta decisese că acolo trebuia să moară, ca pedeapsă pentru încercarea de a afla prea multe din misterele vieţii, fără a-şi lua măsuri suficiente de protecţie şi fără aprobare divină. Îşi aminti că ar trebui să îşi facă rugăciunile. Începu cu Tatăl Nostru, dar după primele două cuvinte nu mai reuşi să continue. Dacă tatăl nostru al tuturor e Dumnezeu, cine e Mama divină ? Işi aminti cuvintele poetului…

        …Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…

Dar Tatăl actualului Dumnezeu cine era ? Apoi simţi o ameţeală şi avu revelaţia vârtejului cosmic, Pământul în jurul Soarelui, apoi împreună cu Soarele în jurul Galaxiei, apoi cu Galaxia spre capătul lumii, până în veşnicie…

Nu putea să mai creadă, acum, dar continuă rugăciunea ca un automat şi ajunse la …să se facă voia Ta…Atunci se întrebă care e voia lui Dumnezeu cu ea, şi nu reuşi să găsească un răspuns. Îşi dădu seama pentru prima dată în viaţa ei, că nu ştie să vorbească cu Dumnezeu, pentru că nu ştie să întrebe, să găsească formularea potrivită pentru cererile ei. Cel care îi clarificase cele mai multe din nelămurile ei, vreodată, a fost maestrul ei spiritual, Shogunul. La această amintire camera se umplu cu o lumină albastră şi Shogunul apăru în faţa ei îmbrăcat într-un kimono alb de ceremonie. Ştia că are o halucinaţie. Îl întrebase pe psihiatrul ei ce părere are despre halucinaţii si acesta îi explicase că mulţi oameni excepţionali au avut, de exemplu Swedenborg. Astfel, este preferabil să le accepte ca o modalitate inedită de exprimare a personalităţii ei, cu indulgenţă şi înţelegere, dar  să nu îi  deranjeze pe alţii cu ele. Aşa cum trebuia să fie decentă cu îmbrăcămintea, trebuia să fie discretă şi cu conţinutul sufletului ei. 

Shogunul i se adresă în japoneză, limbă din care ea ştia doar puţine cuvinte, dar constată că îl înţelege.

–       M-ai chemat, am venit. Când elevul este pregătit, maestrul vine singur, chiar înainte să fie chemat.

–       Pe unde ?

–       Nu sunt eu poreclit “ omul care trece prin zid “?

–       Mă înveţi şi pe mine ?

–       Da, dar nu acum. Nu pot, până nu renunţi la importanţa pe care o acorzi propriei persoane.

-         O să scap de aici ?

-         Depinde de ceea ce vrei. Până tu însuţi eşti nehotărâtă, nu există loc pentru răspuns. Aşa că răspunsul meu este Mu, în japoneză nici da, nici nu, nici absenţa lor. Este un cuvânt foarte puternic. Cu ce te mai pot ajuta ?

-         Am nevoie de puţină lumină.  Dorise să spună de fapt că avea nevoie de o clarificare referitoare la toată existenţa ei, care i se părea lipsită de un sens major, în ciuda succesului ei profesional. 

-         Dacă îmi dai bricheta ta.

-         Îi întinse bricheta. El scoase de la brâu o lumânare de culoare închisă, o aprinse, o îndreptă spre ea, ca şi cum ar fi fi dorit să

-         i-o arate, să o vadă bine, apoi o stinse, suflînd. Lăsă să cadă lumânarea şi bricheta jos. Făcu o plecăciune însoţită de un zîmbet prietenos şi ironic totodată, se răsuci brusc dar elegant şi străbătu alunecînd, cu pasul de luptător, fără să desprindă tălpile de podea, tot timpul în echilibru, spaţiul până la peretele din fundul încăperii şi se topi în el. Apoi auzi glasul, dar ştia că este vocea lui, înregistrată în memoria proprie.

-         Nu există supravieţuitori pe acest Pămînt. La acest adevăr este doar o singură replică pe care omul poate să o dea. Să trăiască responsabil. De unde ştii despre Dumnezeul la care te rogi ? Din auzite. Ai face mai bine să îţi asumi responsabilitatea propriilor tale acţiuni, mari sau mici, să nu dai vina pe alţii pentru ceea ce ţi se întâmplă. Şi când te îmbraci dimineaţa, şi îţi legi şireturile la pantofi, să o faci în mod responsabil, altă soluţie nu există… Cuvintele acestea le auzise de multe ori, dar acum timbrul vocii lui răsuna în cameră. Se aplecă să ridice de jos bricheta şi găsi alături şi lumânarea lăsată de Shogun, cu capătul ce avea  la vârful fitilului un mic punct luminos, încă aprins, care o arse la deget când a dorit să îl stingă. Nu mai încercă să dezlege misterul apariţiei Shogunului, avea acum  în mână o probă materială a unei întâmplări miraculoase, lumânarea încă caldă. Auzise prea multe lucruri stranii despre el, şi trecuse ea însăşi prin întâmplări fantastice în prezenţa lui, ca să se mai mire acum. Nu era momentul. Dacă va scăpa, se va mai gândi la asta. Dar acum era primul moment când era sigură că dorea să scape. Erau prea multe mistere de elucidat, până mai avea ocazia să beneficieze de conştiinţa susţinută de propriul corp şi creier, de această încarnare care îi aparţinea. Apoi îi veni în minte ideea că viaţa nu este o proprietate a persoanei, ci este uzufructul tuturor ce convieţuiesc împreună. Frica amestecată cu fascinaţia morţii făcuse acum loc unei nevoi imense de supravieţuire pentru se împlini prin cunoaştere. Şi întâmplarea de acum nu avea să fie înmormântată o dată cu ea. Va trebui să o comunice şi altora. Pentru aceasta trebuia să iasă.

-         Din labirint există o singură ieşire.Doar dacă o cauţi pe aceea, singura ieşire, o să reuseşti. Era din nou vocea maestrului. 

Labirintul ei era acum o cameră unică. Iar ieşirea era tot unică, uşa de intrare blocată.

     Institutul lor avea o licenţă specială de a utiliza în cercetări şi pentru alinarea suferinţelor bolnavilor de cancer aflaţi în faza terminală, droguri halocinogene. Dezavantajul era  monitorizarea atentă din partea FBI şi a organizaţiilor de protecţie a animalelor care îi bănuiau de experimente interzise de legea comitatului Wayne. De acea conducerea instituţiei avea o grijă deosebită ca evenimentele neobişnuite să nu transpire la ziare. La ancheta care s-a declanşat la câteva zile după Anul Nou, au apărut câteva aspecte stranii. Camerele de luat vederi au înregistrat alergarea ei pe coridoare spre ieşirea din clădire. În urma ei se deplasa la o distanţă constantă o persoană învelită într-un cearşaf alb, cu contururi neclare, mai mult o nălucă decât imagine reală, care a dispărut apoi brusc din cîmpul de observaţie şi nu a putut fi identificată. Bucata de metal, fragmentul unde uşa se fracturase în urma şocului a fost analizată la laboratorul metalurgic a Universităţii. Analiza a stabilit că fractura a fost posibilă într-o zonă din apropierea unei suduri unde acţiunea căldurii modificase calităţile oţelului special prin cristalizare. Modul de prezentare a fracturii arăta că asupra uşii se acţionase din interior cu o presiune de o tonă per centimetru pătrat. Dosarul asupra întâmplării a fost clasificat ca secret, dar ea a aflat de la un  prieten conţinutul lui.

Dar acestea erau amintiri despre viitor. Îi plăcea să cocheteze făcând prognoze, dar acum  era în joc pielea proprie şi nu îi era clar dacă va reuşi sau nu. Apoi trecu printr-o mică criză de plâns, care se sfârşi repede. Se aşeză în sei-za, şi începu exerciţiile de chi kung care îi permiteau să îşi adune energiile în hara, în abdomen, înainte să le facă să ţâşnească în lovituri mortale. Apoi se îndepărtă până la peretele din fundul încăperii de unde se repezi asupra uşii. Coridorul clădirii hăuli prelung răspândind prin clădire ecoul victoriei ei. Se ridică imediat de la sol cu toată durerea îngrozitoare a şocului. Ştia de la antrenamentele de arte marţiale că nu are voie să rămână jos după cădere. A te ridica imediat de jos după ce ai căzut, însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte. Iar ea alesese viaţa de data aceasta. Se îndreptă alergând spre biroul echipei de pază ca să anunţe incidentul şi să solicite anularea semnalelor de alarmă declanşate de ea pe coridoarele pustii.

Simţea că aleargă spre o nouă aventură, ca să nu i se pară viaţa prea lipsită de culoare.