Idilic

Telenovelă Diabolică.A se citi dimineaţa pe nemâncate. Provoacă greaţă  din motive de groază şi nu numai.

                                                                         Dlui pr. Camil P.

Idilic...

Idilic – termen provenit de la “idilă”.

Idilă – Scenă de viaţă pastorală, liniştită şi lipsită de griji în care sentimentele curate şi naraţiunile bucolice au cîmp de desfăşurare, pot să se dezvolte în voie.( Dicţionarul…).

De ce m-am uitat în Dicţionar ? Aşa mi-a spus mie Frenchi, prietenul meu, şoferul de la TIR, “Când nu ştii un cuvânt, consulţi dicţionarul” .

După ce m-am uitat în mai multe dicţionare să caut acest cuvânt mi-am dat seama că acestea au fost scrise de orăşeni care nu au habar de ce e aia viaţa la ţară, unde

           Nu există nici regie nici chirie

           Doar un hoţ de cârciumar

           Care are o fată slabă

          Şi-o nevastă ce se ţine cu-n jandar…

şi care nu au habar de ce aceasta nu este întotdeauna aşa de idilică cum pare de la distanţă.

              Aceste sunt poveşti mai vechi care o să vă complecteze intensiunea cuvântului “idilic” aşa că puteţi să faceţi un xerox după această pagină, să o ataşaţi la dicţionar.

Când spun poveşti, să vă fie clar,

Poveste – naraţiune cu miracole fără loc delimitat şi personaje individualizate.

Păi, atunci, nu e bine spus,că eroii mei sunt istoric determinaţi deci e o

Legendă- loc bine precizat, personajele, indivizi determinaţi, întâmplările eroice.

Nici aşa şi nici aşa, că în povestea mea apare şi Michiduţă. Păi atunci e un

Mit –personaje divine, localizare in illo tempore et loci.

Dar asta ar fi cam mult şi pretenţios.

Dar ce ar fi să o numim

Elucubraţie – naraţiune lugubră.

“ Qu-est que tu fais, Lefebre? Je seme des tenebres”

 scoasă din tenebrele minţii şi-sau ale realităţii ca să scoată omul din ţâţâni când o ceteşte...

          Eu vă spun şi dvs decideţi.

          A fost o dată un sat între Dunăre, Prut şi Tisa pe meleaguri de Mioriţă, mai la munte, pe nume S. In el locuia un preot pe nume P. care se dedicase în totului totul meseriei, după cum îşi prognoza el insuşi “ Eu voi muri în beserică slujind, în faţa altarului”.

                 Apoi era el  un suflet puternic şi luptător vajnic întru cele Sfinte şi făcea slujbe de dezlegare de blesteme, private, mi se pare că se cheamă Slujba Sf. Vasile cel Mare, dar el le făcea adăugând blestemele şi afuriseniile lui. Avea astfel succes financiar şi social. Doar că demonii răscoliţi şi întorşi de la îndeletnicirea lor de bază, îi lua el în grijă şi îi strunea, ca să nu se abată pe la alţi oameni. In postul Sf. Paşti lupta lui era mai cruntă, aşa că după slujba de Inviere se simţea ostenit şi închina şi el un pahar de vin creştineşte cu familia. Diavolii din colecţia personală sesizau garda deschisă a popii şi după mai multe pahare puneau stăpânire pe creierul lui, apoi puneau stăpânire pe limbă, care emitea înjurături şi cuvinte nedemne, şi pe mâini care începeau să arunce cu paharele şi farfuriile de pereţi.

Astfel soţia lui l-a convins să fie el însuşi supus unui ritual de exorcism cu ceea ce se chiamă “ slujbă cu nouă popi din nouă sate” . Aceasta a avut efectiv loc la el acasă cam pe la început de iulie, după Cinzecime.

La el acasă cei nouă preoţi şi-au pus veşmintele de liturghie au scos Cartea Sfântă de unde au recitat versetele cu îndrăciţi vindecaţi de diavolii scoşi din ei de către însuşi Isus şi au făcut rugăciuni şi au cântat cântări asupra lui, să îl lepede de Satana, şi au aprins tămâie şi au cădelniţat încăperile.

Apoi au aplicat asupra lui şi asupra casei puterea apei sfinţite.Dar pentru că unii diavoli sunt mai ruşinoşi sau mai precauţi şi se ascund prin cotloanele gospodăriei sau prin grajduri, coteţe sau prin grădină, soborul de preoţi a ieşit să le aplice şi lor semnul Sfintei Cruci cu stropi de aghiazmă. Au intrat apoi în decorul idilic al grădinii şi livezii parohiale. Iar grădina era lungă şi cu o pantă bună în sus spre un picior de pădure. Iar cum există consonanţe în spaţiul mioritic de la Odobleja încoace şi chiar înainte de el, stropii de aghiazmă au atras stropi de ploaie, iar lupta preoţilor cu urgiile spirituale, lupta stihiilor atmosferice. Până să  decidă reîntoarcerea sub adăpostul locuinţei au pus căldăruşa cu aghiazmă jos şi au invocat cu versete potrivite pe Sfântul Ilie să se alăture luptei lor cu Vrăjmaşul. Acesta nu s-a lăsat mult rugat şi foarte curând după invocaţie un fulger răzleţ a trăznit în mijlocul cercului format de ei căldăruşa cu aghiazmă care era din aramă. Slujba a continuat dar miracolul ambiguu al perturbării ei de către factorii celeşti  i-a scăzut din eficacitate, preotul a rămas astfel în continuare un excentric.

Mătuşa Lili care făcea fapte bune ca să îşi salveze-mântuie sufletul fără să ţină cont de ceea ce spune Sf. Ap. Pavel

în scrisoarea către Români “toate faptele voastre bune sunt ca o haină mânjită cu noroi…mântuirea este dar fără plată, ea vă este dată vouă prin har, iar nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”, credea ea că, dacă va construi nişte biserici ca Ştefan cel Mare şi Sfânt, care a  construit mai multe ca să fie iertat de păcatul preacurviei, va fi iertată şi ea de gândurile cele nu prea curate, cam necurate…Dar neavând bani pentru o biserică întreagă s-a gândit  să le  înnoiască pe cele vechi şi a ajuns în satul idilic de poveste S. în care păstorea preotul P.  şi s-a oferit să schimbe uşile vechi împărăteşti de la altar cu lemnul de acum obosit de ani şi mâncat de carii cu nişte uşi noi cioplite de mâna ei de păcătoasă pocăită.

Ca să cioplească acele uşi avea nevoie de unelte de cioplit, sculptat în lemn. Acestea nu se găseau de vânzare aşa că le cumpăra una câte una de la un meşter  pe nume M. care avea darul beţiei. Iar acesta le fura tot una câte una de la cooperativa Lemnul unde lucra. Un şef de-al lui, ca să îl scape de deces prin vinars, l-a pus să jure cu mâna pe Biblie că nu va mai bea niciodată. Iar meşterul nici  nu a mai băut nimic de atunci încolo.Ca să nu îşi calce jurământul punea băutura în farfurie şi o consuma cu lingura, iar ca să poată sorbi farfuria zilnică, mai fura câte o unealtă de la serviciu şi o vindea mătuşii Lili care cioplea cu ele uşile împărăteşti ale altarului.

Ca să vedeţi cât de  mult este implicat Necuratul în decoruri idilice.

          Mătuşa Lili cumpărase o bucată de păşune pe vremea când Ceauşescu confiscase toate pământurile. Pe păşune instalase în Poiana Verde un cort de beiduin în care nepoţii ei au petrecut cîteva vacanţe idilice memorabile.

Într-o săptămănă când Cortul era neocupat, meşterul M. a cerut permisiunea Mătuşii Lili să ocupe el Cortul din Poiana Verde,

                   In Poiana Verde,

                   Veselie multă,

                   Cu băieţi şi fete,

                   Cântă cucii, cântă,

ca să petreacă câteva zile  însoţit de o Iubire aprigă, dar cam  păcătoasă, a lui, dra D.

A mers acolo şi a lăsat Iubirea singură, să coboare doar el în comună după cumpărături. Iubirea se simţea ca Junona sau Diana în decorul idilic păşunist. Astfel s-a dus la Izvorul din Poiană să se la şi apoi să se frece pe corp cu flori de sânziene pentru vraja dragostei.

Dar nu ştia că izvorul avea un duh păzitor sau un mic drăcşor, dacă vă place să îl numim astfel. Acesta era un mic câine de la o vilă de alături, o javră hoţomană care nu lătra, ci doar ataca pe la spate pe furiş. Astfel la izvor, la vremea pieptănatului însoţit de vise, de lingave gânduri de desfrâu, gânduri, acestea i-au fost întrerupte de un diavol mic de 3 kg care şi-a şi înfipt puţin colţii în şoricul ei când i-a sărit în spinare de pe stânca de deasupra izvorului. Dra D. a acţionat instinctiv dând din mâini să scape. Oglinda a căzut jos şi s-a spart, semn rău. În mica luptă cu duşmanul nevăzut atârnat în spinare, loc predilect de sălăşluire a diavolului personal, dra. D. a învins temporar şi s-a debarasat de căţel care a căzut în izvor. Baia neaşteptat de rece i-a domolit acestuia avântul războinic şi l-a determinat să se retragă.

Acum dra D. trebuia să colecteze apă pentru cafeaua de dimineaţă şi a considerat că izvorul a fost poluat, spurcat de baia câinelui. Astfel a gândit negativ referitor la singura entitate veşnic pură de pe pajişte, Izvorul, care se primenea continuu cu apa purificată de trecerea prin roca muntelui.Astfel nu s-a gândit să aştepte puţin ca apa tulburată de căţel să se primenească cu una nouă şi a mers să caute apă la vilele din vale. Acestea aparţineau pe atunci celor care îşi vânduseră sufletul Diavolului Roşu Comunist şi îşi bazau existenţa şi puterea pe el. Ei erau propietarii potăii. Astfel cortul beiduin şi idila mătuşii Lili au fost desconspirate. Aceştia, comuniştii cu vile s-au simţit ameninţaţi în liniştea lor idilică de vecinătatea unor nomazi dubioşi, au făcut apel la autorităţi, care au confiscat cortul şi conţinutul lui în una din zilele următoare când acesta era neocupat de nimeni.  

      Iar  preotul P. nu a avut noroc cu uşile împărăteşti cioplite sculptate cu unelte de furat. De câte ori ritualul slujbei îl obliga să treacă prin ele îl apuca pişarea şi cacaraia. Nu şi-a dat seama de conexiunea “uşi  noi impărăteşti cioplite de mătuşa cu unelte de furat egal caca pişu”, pînă un preot nou care îl înlocuia s-a plâns de aceleaşi neaşteptate abdominale simptome, în moment nepotrivit şi în loc sfânt, în chiar Sfânta Sfintelor. Dar povestea uneltelor nu o ştia, doar că uşile vechi erau inocente iar cele noi, nocente. Apoi a rezolvat problema postind complect în dimineaţa slujbei.

Dar asta nu a durat prea mult, căci preotul  s-a grăbit să îşi împlinească destinul, iar micul incendiu izbucnit cu această ocazie a necesitat şi înlocuirea uşilor de la altar cu altele noi. Cantorul bisericesc care îl ajuta la slujbă a simţit nevoia să stea cât mai departe de P. în acea zi de spaimă. Aceasta, pentru că ori de cîte ori de apropia de Prea Sfinţia Sa, o  forţă nevăzută îl împingea cu putere în lături şi la distanţă. Astfel, ca să nu se dea în spectacol, în faţa enoriaşilor, s-a aşezat în strana rezervată lui în faţă şi l-a lăsat pe preot să se descurce cum poate. Deznodămăntul nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Un fulger a coborât prin braţul metalic de susţinere a candelabrului, apoi prin braţele îndreptate în sus ale preotului P. exact în momentul în care acesta invoca Divinitatea.  

şi idilic de idilic,

              Dializă literară.

                                                                                 Lui Floricel,

Ca să explic tâlcul poveştii,

Mai intâi te-am prevenit de la primele rânduri că nu va fi o lectură plăcută. Am scris” provoacă greaţă şi nu numai”.

Ai spus că ai fost necăjit că m-am legat de slujitorii altarului. Da, aşa e, doar că de unul singur din ei.Hai să vedem de cine, şi de ce.

El şi-a creat faima că ‘leagă şi dezleagă”, că are putere duhovnicească, spirituală că poate rezolva probleme de viaţă concrete, dramatice şi dureroase cu forţa duhului său, recurgând la o anumită liturghie, deci la un ritual sfânt, în locaş sfânt.

De exemplu, hai să spunem că vine la el o soacră de poveste care se plânge de nora sa, gelozie feminină deghizată în grija pentru binele familiei, şi se plânge că, de când feciorul ei s-a căsătorit cu acea noră nu mai este linişte în casă, că ea, nora, l-a înebunit pe fecior de cap, că de când e cu ea, cu nora, el feciorul, nu mai ascultă de loc de ea, de mama soacră, soacră, că nu o mai respectă, că îl zăpăceşte de cap, pe fecior, că ea nu ştie ce să mai facă, şi îl roagă pe preot să facă o slujbă “de dezlegare”, şi îl şi plăteşte pentru asta. Preotul din momentul în care este plătit nu îl mai slujeşte pe Dumnezeu ci o serveşte pe ea, pe soacra. Nu mai are timp să analizeze ce se întâmplă cu adevărat în acea familie, cine are sau nu dreptate în disputa familială, ce interese sunt acolo, mama soacră ar vrea să o vadă moartă pe noră şi să o despartă de fiul ei, pentru că nutreşte pentru el o dragoste incestuoasă, astfel nici o noră nu îi este şi nu îi va fi pe plac, niciodată. Şi ce face acest preot dacă a fost plătit? Merge şi face o slujbă de blestem şi afurisenie asupra norei, deci un ritual de condamnare morală a norei. Aceasta nu este de faţă, dar forţa gândului, rugăciunii preotului o perturbă de la distanţă. Dacă este o fire puternică simte inconştient şi ripostează. Această ripostă preotul o va resimţi ca o tensiune psihică care se va acumula şi se va revărsa toată deodată când acesta va fi beat, de Paşti. Dacă este puternică, o va invinge pe soacră, va reuşi să rămână împreună cu soţul, va face copii cu el, şi viaţa va merge înainte. Dacă nu, popa a contribuit la distrugerea unei căsnicii tinere, arogându-şi rolul lui Dummnezeu, de a fi justiţiar şi a pedepsi în numele lui.

În plus acest preot are o natură discordantă şi neechilibrată. În perioada postului se înfrânează puternic şi apoi când se dezinhibă sub influenţa alcoolului, îşi dezlănţuie firea violentă distrugând bunuri şi stricând atmosfera de sărbătoare familială de Paşte. Deci nu de toţi preoţii m-am legat, să îi ponegresc, ci de un personaj atipic a cărui comportament l-am prezentat  nu ca  fiind real, ci ca personaj de poveste moralizatoare. Şi ca orice poveste, are referenţi, cazuri reale.

Slujba cu “nouă popi din nouă sate”  are valoarea ei de terapie scurtă, sub umbrelă religioasă. Ea impresionează pe cel asupra căruia se aplică prin numărul mare de participanţi. Fiecare este investit cu autoritate morală şi spirituală şi fiecare are o experienţă bogată de relaţie cu oamenii şi de consilier spiritual. Experienţele lor, ”din nouă sate”, deci din medii oarecum diferite, deci cu valoare amplificată prin aceasta, fac ca şansa de reuşită pentru regenerarea morală prin participarea la ritual să fie mai mare. Preotul păcătos acceptă ideea de a i  se aplica acest ritual deci îşi acceptă, recunoaşte starea de bolnav psihic, spiritual şi speră şi el o ameliorare, o vindecare în urma ei.

Ce se întâmplă la acea slujbă. Preoţii cei nouă, greşesc la fel ca şi el, consideră că numai ei au dreptate, dacă ei sunt mulţi şi au puterea spirituală de partea lor, Biblia şi tradiţia, ritualul religios şi experienţa lor proprie în vindecarea spirituală a credincioşilor. Ei recunosc implicit că luptă cu forţe puternice, de aceea ritualul cere ca ei să fie în număr de nouă, ceea ce este semnificativ. Probabil că şapte sau opt ar fi prea puţini dar nouă la număr se pare, este  suficient.

Dar ei mai fac o mică greşeală, nu ştiu ceea ce ştiu eu, că Dreptatea, voia lui Dumnezeu e dinamică, şi de asemenea nu ştiu exact cu ce forţe au de a face, de aceea în poveste le-am rezervat un moment de groază. Ei ştiu de ce se află acolo, să lupte cu Diavolul, Diavolii care au pus stăpânire pe sufletul preotului.

Inainte ca slujba să se fi terminat, iar această terminare, încheiere ar fi avut semnificaţia,” am terminat, Diavolii au fost alungaţi complect, te-am salvat”, înainte de asta, vine un fulger şi un trăsnet şi o întrerupe. Un milion de volţi, un bubuit puternic după care îţi ţiue şi te dor urechile două zile în şir, în mijlocul lor, curenţi de intensitate mai mică din snopul fulgerului şi câmpul electric generat atingându-i probabil şi  făcăndu-I să tresară cărnurile pe ei. Rezultatul este o stare de groază generală, iar starea mentală, tensiunea spirituală care trebuia să culmineze la încheierea slujbei este răpusă. În ei a încolţit teama pentru viaţa proprie, au scăpat ca prin minune de la moarte, noroc că căldăruşa de aghiazmă era din aramă, căci astfel a canalizat ea fulgerul, că alfel, cine ştie care din ei ar fi murit…

Dar fulgerul şi trăznetul sunt atributele lui Dumnezeu, care vine şi le strică lor slujba, spunându-le parcă “nu aveţi dreptate’’. Sau poate Diavolul însuşi s-a substituit Divinităţii, azi, ca să îi pedepsească, că nu l-au lăsat în pace să îşi facă mendrele… Ei se reculeg după şocul produs de trăznet, mai continuă cinci minute şi încheie slujba, dar rostesc doar cuvintele fără prea mare convingere de data aceasta. Teama şi confuzia care i-a copleşit pe toţi a anulat efectul acumulat până acum. Şi preotul simte relaxarea presiunii psihice aplicate de ei până acum asupra lui în timpul slujbei. Astfel modificarea de conştiinţă sperată de ei şi de el nu se produce. El rămâne în continuare un excentric. El nu s-a putut identifica cu ei, căci erau în poziţii opuse de data aceasta, şi nu a văzut că acel fulger a avut semnificaţia şi pentru el “Fii atent nu te juca cu focul, cu energii forţe, entităţi care te depăşesc” .

In plus am mai vrut să sugerez ceva. In Biblie, forţa gândului care este numită de multe ori acolo,”forţa Duhului Sfânt”, face miracole fizice. Isus umblă pe ape, potoleşte furtuna, reuşeşte să usuce un smochin într-o clipă, Moise generează episoade de război ecologic în lupta cu Egiptenii, reuşeste o deplasare prin Marea Roşie, cu o mişcare  consecutivă a apelor înainte şi înapoi în funcţie de interesele lui tactice. Desigur toate sunt legende frumoase şi trebuie preluate cu atitudine rezervată cu titlu de inventar. Au farmecul lor epic, bun să distreze, dar conduc la ideea că miracolul influenţării  lumii fizice e posibil dacă ai o conştiinţă pură şi un ţel moral nobil. Fiecare din cei ce îşi asumă rolul de a le crede ad literam ca fiind veridice, le atribuie, sperăm, în acelaşi timp, criteriul de adevăr al spaţiilor imaginare, care nu este mai puţin important decât alte modele de cunoaştere doar că are alte moduri de validare. Pe mine mă interesează interferenţa dintre lumea, spaţiul legendei şi cea al trăirii cotidiene. Preoţii îl invocă pe SfântuL Ilie şi trăsnetul loveşte exact între ei, ca la comandă. Mircea Eliade susţine că omul poate interveni în statutul ontologic al universului. In mod cert, aş confirma eu, dacă este vorba de modelul de univers creat de om. Aşa că aş corecta fraza lui Mircea astfel,” Omul poate interfera cu statutul ontologic al universului”, ceea ce mi se pare că face umanitatea tot timpul conştient sau inconştient. Dar până la consideraţii filozofice oarecum  prea înalte pentru cadrul de faţă, prin relatarea întâmplării din grădina preotului am vrut să introduc o  temă de meditaţie. Preoţii aceia cu invocaţia lor au atras oare fulgerul sau nu, asta la modul concret, adică a avut forţa gândului lor concentrat, efect asupra lumii fizice, cu alte cuvinte are activitatea cerebrală o componentă fizică, un câmp fizic activ cu impact exterior? Este o idee prea comună a multor poveşti legende şi mituri, pentru a o trece uşor cu vederea. Desigur, pentru a scăpa de efortul unei scrutări mai profunde, putem să considerăm totul ca o coincidenţă, iar coincidenţa nu are totdeauna caracter de cauzalitate. De exemplu simplul fapt că eu am emis aceste rânduri şi dvs le citiţi este o coincidenţă, doar că este una semnificativă.  

 Dar pentru preotul P. întîmplarea de la liturghia din grădină trebuia să constituie un avertisment,”dacă nu te purifici prin efort propriu, urmează purificarea prin foc, iar focul, purifică, dar mistuie…”.El a continuat cu impostura morală, de a-şi asuma rolul de justiţiar în locul Divinităţii, iar asta pentru că în micimea lui, poziţia îi satisfăcea amorul propriu.

Apoi am introdus tema necesităţii ca acţiunea, orice acţiune umană, trebuie însoţită de puritate morală, chiar dacă puritatea morală absolută este un ideal greu de atins.

Astfel am introdus un personaj secundar, Meşterul M. Acesta este beţiv. Observaţi paralela, preotul se descarcă psihic într-un moment bahic, de Paşti, iar lui M. viciul beţiei îi marchează toată existenţa. El este determinat de relaţia lui cu alcoolul să fure uneltele pentru a putea să bea. A acceptat să jure cu mâna pe Biblie că nu va mai bea niciodată, dar forţa viciului, care a pus stăpânire pe el cu totul îl determină să scape de angajamentul solemn, ocolind literar jurământul.El nu mai bea, ci mănâncă băutura cu lingura. El se conformează astfel, formei exterioare a promisiunii, şi evită esenţa care este îngurgitarea băuturii,

con-formându–se formei, aspectului formal. Nevoia de drog îl face să aibă o viaţă dublă, de om cinstit în aparenţă şi de hoţ în realitate. Dar este precaut, el nu fură excesiv, fură doar câte o unealtă din când în când, astfel prejudiciul trece neobservat.În acest mod, el nu ajunge să fie pedepsit de lege, dar acţiunea lui de o morală joasă are alte repercursiuni in mediul social în care trăieşte.

Mătuşa din poveste este un alt personaj tipic. Ea caută să îşi asigure un loc în rai prin mijloace proprii care sunt faptele bune. Disputa despre necesitatea faptelor bune pentru accesul la rai, datează din vremea apostolilor. Nu voi participa la ea în mod special, acum şi aici. Am vrut să arăt doar că orice faptă bună are partea ei de “haină mânjită”, murdărită, conform cu versetul din Biblie.

Mătuşa ştia asta că uneltele de cioplit erau de furat, deci de o provenienţă impură din punct de vedere moral, dar le-a acceptat totuşi. Ce ar fi trebuit să facă, să le refuze, şi să caute atât timp cât ar fi fost necesar, până ar fi găsit sursa cinstită a unor unelte noi, de cumpărat. Dar a ales calea uşoară, credea ea, de a intra în rai, de a le cumpăra pe cele furate de M. Astfel nu mai trebuia să facă efortul de a căuta, şi se putea apuca imediat de cioplit.

Din punctul ei de vedere, făcând sacrificiul de a ciopli nişte uşi de biserică, o făcea pe mătuşa să se simtă că se apropie de Dumnezeu, că acesta îi va ierta astfel păcatele şi va ajunge după moarte în rai. Ea nu îşi dă seama că, acceptând conştient uneltele de furat, contribuie la perpetuarea spiritului răului în lume. Ea e cuprinsă de sentimente nobile, face un lucru aparent minunat. Uşile arată admirabil au fost şi poleite  cu vopsea aurie, cu aur coloidal. Ele strălucesc la lumina difuză din biserică, dată de lumânări, sfeşnice şi candelabre. Strălucesc sau fac cu ochiul, o ochiadă cam dezmăţată…De ce ?  În fiecare scobitură, cioplitură, volută sculptată, cu elemente florale şi cu cruci, spiritul rău ce vine prin uneltele furate, de la Meşterul M. un hoţ şi un beţiv, şi-a pus amprenta. Uşile nu mai sunt simple uşi. In ele, prin uneltele furate s-a imprimat spiritul unui om care nu îşi poate stăpâni poftele animalice, iar setea de băutură este o poftă animalică, spiritul unui om care nu îşi poate stăpâni impulsul de a fura, un om care nu respectă legea morală a societăţii din care face parte, el astfel cultivă o iubire păcătoasă iar ca să se ascundă merge cu ea la munte în Poiana Verde. Nevoia de a ascunde toate acestea fac din el un fricos, iar frica i se cuibăreşte în viscere, se îmbolnăveşte de stomac, simte nevoia să urineze des, ca să îşi acopere frica simte nevoia să mănânce tot timpul, se sperie de orice şi de oricine şi când se sperie simte un gol în stomac şi o lovitură în abdomen, şi apoi îl apucă diareea pentru o zi sau două. Tot din cauza asta s-a îmbolnăvit de colită cronică şi are o urticarie, şoc anafilactic, rezistentă la medicamente. Şi are un câmp biofizic puternic care exprimă toate acestea, astfel încât nu te simţi bine  dacă stai în lângă el, fără să îţi poţi explica de ce asta. Iar acest biocâmp îşi pune amprenta pe lucrurile şi obiectele proprii, de exemplu pe uneltele cu care lucrează. Apoi mătuşa cumpără aceste unelte şi ciopleşte cu ele uşile de la altar. Iar în timp ce ciopleşte, acest spirit, acest biocîmp fizic,  trece de la unelte la fiecare volută şi scobitură a uşii si prin asta suprafaţa efectivă a uşilor se măreşte, iar în fiecare centimetru pătrat a lor, se imprimă spiritul de calitate morală joasă a Meşterului M.

Sunt motive mai multe pentru care aceste uşi au un asememea efect dezastruos asupra preotului P. Ca să nu vedem doar partea lui dezaprobabilă, o sensibilitate specială l-a determinat să îşi aleagă această profesie. Apoi între el şi meşterul M. este o afinitate de structură psihică.Ambii beţivi, doar că unul este de cursă lungă iar altul bea doar ocazional, doar că atunci o face lată, iar sub comportamentul adictiv se ascund frustări, insatisfacţii, identice la ambii. Astfel este o mare probabilitate ca între biocâmpurile lor să fie o compatibilitate, să se poată realiza rezonanţe.  Deasemenea să ne gîndim că în cele trei ore cât durează o liturghie creştin ortodoxă, preotul nu poate să facă nici o pauză pentru necesităţi trupeşti.El este un luptător care trebuie sa rabde până la sfârşitul slujbei. Şi acest aspect face parte din sacrificiul vieţii lui pe altarul credinţei, dar acest aspect al continenţei îl face mult mai vulnerabil pentru ceea ce urmează.

Dar trece prin uşile cioplite când ritualul necesită aceasta, şi atunci spiritul, biocâmpul meşterului M., acţionează. Şi acţionează asupra zonelor de unde provine, zona abdominală inferioară şi provoacă şi la preot simptomele celui care le-a generat, diaree, poliurie, ca şi la un animal cuprins de groază, iar la nivel psihic un sentiment difuz de discomfort pe care dacă îl analizezi are aceeaşi sursă, o groază animalică, de neînţeles, căreia nu poţi să îi descoperi sursa şi este astfel cu atât mai înspăimântătoare…

Idila colaterală a meşerului M. la munte a fost introdusă ca să exemplific efectele secundare ale relaţiilor impure conştient acceptate.

Mătuşa a făcut un efort financiar şi de organizare ca să ofere familiei un concediu estival la munte. A cumpărat o bucată de teren fără acte legale, căci noua lege ceauşistă interzicea proprietatea legală asupra terenurilor. A făcut astfel un sacrificiu special, căci nu era deloc sigură că va putea vreodată să revendifice proprietatea de drept asupra achiziţiei, că CIA şi KGB nu aranjaseră încă scoaterea la pensie a Comunismului. Apoi a făcut un efort de organizare pentru o tabără familială în Poiana Verde, pentru familia ei. Datorită  legăturii ei profesionale nu putea să îl refuze pe Meşterul M.

Iubirea lui e păcătoasă, nu ştim de ce, că povestea nu ne spune, putem să ne închipuim doar. Dra D. este o impostoare în Poiana Verde. Ea vine acolo cu obiceiuri de la oraş, fără să ţină seama de spiritul sau spiritele locului. Işi permite să viseze cu ochii deschişi, dar păcatul de a visa şi cu şi fără motiv, îl are adus de acasă. Animalul tăcut care îi sare în spinare este atipic. Ieşită din mediul orăşenesc protector, nu are habar de primejdiile ce se ascund în peisajul idilic, mai ales şi aproape întodeauna în spatele persoanei. Nu este vorba de ceva prea tragic de data aceasta, doar o mică sperietură şi o  mică zgârietură de la o muşcătură, de la o făptură cu imagine de căţel, să sperăm că nu era mai turbat sau mai veninos ca victima sa, Dra D.

Ea, Iubirea, dă din mâini în neştire să scape de ceva vietate care i s-a atârnat de spate. Sigur că loveşte cu disperare,că muşcătura frige şi ustură. Dar mai mare decât durerea, este spaima de necunoscut şi senzaţia de viaţă ameninţată pe care nu a mai resimţit-o până acum. Ea se gândea la nişte momente de iubire trupească, păcătoasă, prin care tocmai trecuse în noaptea precedentă şi îşi pregătea trupul şi mintea pentru cele ce vor urma. Şi pentru că Erosul şi Moartea au apărut de o dată în Univers, tema voluptăţii i se împletea inconştient cu tema morţii…

Nu voi mormânt bogat,

Nu-mi trebuie flamuri,

Ci-mi încropiţi un pat

Din tinere ramuri,

Iar cum ramuri tinere erau cu duiumul în  jurul ei, se uita la ele, la ramurile tinere şi se gândea cum să aranjeze din ele un pat…dar ca orice femeie înainte să moară, ideea patului îi aducea aminte de profunde atingeri pe care le poate înţelege numai trupul unei femei. Toto mulier est in utero. Şi pe acest fond de poezie sinfonie aurie,… Zdup… căţelul în spinarea ei,cu senzaţia de blană caldă, şi usturimea pielii străpunse de canini sălbatici şi trecerea bruscă de la reverii senine la doza de adrenalină necesară luptei pentru supravieţuire şi schimbarea miresmei de dragoste cu acea a sudorii morţii.Apoi după dezmeticire, priveliştea izvorului din care ţâşneşte o mogâldeaţă neagră cu contururi neclare în prima viziune, care schelelăleie straniu şi apoi dispare în tufişuri înainte ca Dra D. să se dezmeticească şi să înţeleagă ce a păţit. Putea fi un căţel sau orice animal periculos din pădure. Dar animalele sălbatice din pădurile noastre nu au blana de culoare neagră, înafară de una. Necuratul.

Şi apa izvorului nepodit cu pietre s-a amestecat cu mâlul moale de pe fund şi acum e ca o mocirlă. Şi următoarea senzaţie este cea de greaţă. Sunt cele două senzaţii, arme din panoplia diavolului, Groaza şi apoi Greaţa. Dacă eşti erou şi reuşesti să eviţi,să învingi groaza, te atacă cu greaţa. Aceasta armă este mai subtilă. Dacă groaza te face să îţi tremure muşchii pe care îi poţi controla voluntar, greaţa atacă sistemul nervos parasimpatic şi provoacă răscoliri în viscere. Este tot spiritul ce bântuie şi în meşterul M, adus în Poiana Verde odată cu sosirea lui acolo. dar care acum acţionează prin căţel, care aplică întâi groaza, atacul neaşteptat pe la spate şi apoi greaţa, lăsată  pe câmpul de luptă în urmă în imaginea izvorului poluat.

Rezultatul este trecerea de la tulburarea Izvorului la tulburarea spiritului care nu mai este in stare să judece coerent circumstanţele. Izvorul se purifică de la sine dar pentru asta mai trebuie să aştepti  10, 20 de minute.să vină altă apă curată. Dar căţelul mai exact spiritul lui M.intrat în el, a murdărit intâi spiritul Drei D. care apoi a avut ochelarii cu care vedea izvorul, mânjiţi. Acum ea nu mai poate vedea Izvorul, care continuă să rămână pur, este veşnic pur, decât veşnic murdărit. Ea ar fi putut să treacă mai târziu pe la izvor să vadă că acesta este acum cu apă curată în el, dar degeaba. Senzaţia de greaţă care s-a cuibărit în sufletul ei este remanentă, în vizuinea ei, Izvorul este acum totalmente şi definitiv impur nu se mai poate bea apă din el…

….e il torento non si beve piu…

Şi ce să facă, merge la vilele de alături care au apa de izvor captată la robinet..

Aici ea face o greşeală de interpretare prin necunoaştere. Păşeste în altă lume. Ea vine din pădure, Poiana Verde este ascunsă privirilor, de copaci, şi intră într-o junglă umană a relaţiilor sociale pervertite de doctrina comunistă. Vilele aparţin unor privilegiaţi ai regimului care nu cunosc realităţile sociale, doar pe cele ale discursurilor şi informărilor politice, care se aprovizionează la magazine speciale şi cu toate că regimul interzice mai nou să ai o casă de vacanţă ei îşi permit totuşi să

şi-o păstreze deoarece nici un “ organ” nu se poate lega de ei. Şi ei au de ce să se teamă, de pierderea privilegiilor şi a bunurilor pe care nu le puteau dobândi numai prin susţinerea regimului de dictatură, inuman şi abuziv, le este frică că acesta s-ar putea termina o dată. Le mai este frică de invidia oamenilor obişnuiţi care ar putea atenta la bunurile lor. De aceea ei nu văd în dra.D.,  Iubirea, când ea vine să le ceară o găleată de apă, explicându-le că ea locuieşte mai sus într-un cort de vacanţă, ci văd Groaza, văd viaţa lor călduţă ameninţată. Rezultatul este apelul la autorităţi, cu confiscarea, desfiinţarea cortului şi a traiului idilic din Poiana Verde. Astfel tot efortul de organizare a vacanţelor idilice şi investiţia mătuşii sunt anulate. Iar conexiunea dintre toate aceste întâmplări este relaţia impură dintre Mătuşa şi meşterul M., tranmsisă prin nişte obiecte, uneltele furate. Mai participă la toate şi un animal, căţel de culoare neagră ca vehicol şi instrument viu al destinului şi al forţelor din Genune…

Iar pentru sfârşitul eroic al preotului P. am numai cuvinte de laudă, din motivul că părerea mea este asta. Dacă nu poţi să ajuţi un om să trăiască, măcar ajută-l să moară, dacă aceasta este vrerea lui, că şi aşa nu îl poţi opri, dacă e prea hotărât să o facă. Mă refer în primul rând la sinucigaşii de profesie, apoi la cei care, ca şi preotul P. îşi caută moartea cu lumânarea, mai întâi şi-o prognozează la marele fix, apoi caută orice mijloc să auto împlinească ce şi-au propus, să nu se dezmintă. Pur şi simplu îi admir, pentru modul în care se referă la moarte ca la ispravă, ca la o performanţă, la care ei ţin să îşi aducă o contribuţie proprie, prin prognoză sau situare la loc şi moment potrivit, prin corelaţii şi conjuncturi stranii de evenimente, la care spiritul lor contribuie în mod substanţial. Nu poţi face nimic pentru ei, decât să votezi pozitiv la referendumul pentru eutanasie, să eliberăm locul pentru cei ce iubesc curva asta de viaţă.