...Şi de-o fi zăvor la uşă,

Intru pe fereastră...

Dar atunci, nu eram încă poreclit " Omul care trece prin..." ,ci doar

" Omul" pentru că, nereţinând eu numele, spuneam tuturor din noul colectiv ' Măi, omule '...care era un fel de...măi animalule...Aşa că, zisa

s-a întors pe contra mea şi eram doar " Omul"...Măi Omule, tu nu spui nimic ?... Nu...Niciodată, nimic?...Nu...Niciodată?... Nici...Păcat... Reciproca... Lasă, că o sa ajungi tu să scrii poezii ( de dragoste)...Ştiu, şi o să îmi pară rău că le-am scris...Eşti groaznic...Stiu şi ASTA...Pentru că eram cel mai iubit şi cel mai urât, la fizic şi la figurat , dintre pământenii pe care îi cunoşteam eu...Asta discuţie se întâmpla cândva, prin ultima clasă de liceu, la o cişmea de apă lângă Parcul Trandafirilor. În jur erau băieţi şi fete din ' şpe C ', adică de la uman, adică cu capetele'n nori, mă refer la cele care aveau cap, caci majoritatea erau bine reprezentate la capitolul fund, adică erau curajoase şi latifundiare. Nu numai că nu spuneam nimic, ci aveam şi capul gol de gânduri...Ceilalţi băieţi de băieţi care se învârteau în jurul fetelor spuneau banalităţi , vroiau să comunice...ştim că voi, fetelor, sunteţi aici...şi asta nu ne lasă rece... Chiar dacă o jumătate de frază, sau o vorbă aruncată în vânt, la care, dacă stăteai să o diseci, nu îi vedeai logica, pentru că nu despre logică era vorba...dar fiecare spunea ceva...Tăcerea mea era evidentă pe fondul gălăgiei celorlalţi...nu ştiau ce se ascunde sub ea...nici eu...Dacă ai un gând in minte, dar un gând cu intenţie, nu nevoie să îl spui, acela se simte, dar ele se uitau la mine şi nu simţeau nimic...Bine, nu spun nimic...nu gândesc nimic...dar nu văd că ele sunt drăguţe... atrăgătoare... ba, văd...ei, şi...cum, adică...ei, şi...nu particip la...le dispreţuiesc... nu, în nici un caz... dar, atunci, ce...şi vine întrebarea de baraj...atacul frontal...măi, Omule, tu ai fost indrăgostit vreodată în viaţa ta...o întrebare grea...o să îţi răspund în anul 2050 ( cam peste una sută de ani)...Dar, în acel moment nu ştiu dacă ele, fetele, însemnau ceva pentru mine...sau poate că... eram timid...s'a gândit una...şi m'a luat de mână, a spus 'eşti al meu' şi nu m'a lăsat de mână două ore, până când a trebuit să cobor din troleu...

Ne'am cunoscut în troleibuz,

..........................................

Poate-n cap să-mi cadă

Şi'o cărămidă...

Sunt fericit...

Nu pot să spun că nu mi'a priit că mă ţine de mână, dar nu am înţeles de ce o face...

...Tu cu pâinea şi cuţitul,

Mori flămând, nepriceput...

Poate, de aceea, am fost obligat de profa de română ( poreclită şi ' Stai Jos, Nota Doi'), să învăţ , numai eu, din toată clasa, poezia pe de rost şi să fac o analiză literară cu această temă...de care eu am scăpat, divagând pe zece pagini despre rolul femeii în matriarhat şi transfomarea dialectică a divinităţii primare feminine în una cu sculă. Şi culmea a fost că mi-a dat o notă babană... notă...nu glumă...m-a şi invitat în pauză, la ea acasă, la o oră de consultaţie să...să aprofundăm tema...să o adâncim...

Dar, ca să ai amintiri, trebuie să ai asociaţii de idei...iar eu nu pot să îmi amintesc de ce mă comportam aşa...căci dacă mă uitam la ele...eram knock out, pe loc...iar dacă eşti lovit în cap, fără conştiinţă, nu ai cum să ştii ce ai în minte... Aşa că, prefer să spun, că, de fapt, nu aveam nici un chef să le fac curte...